April 7th, 2008- O zi proastă începe de dimineaţă. Faptul că m-am trezit cu gâtul sucit de parcă am dormit în cap a fost doar semnul prevestitor. Apoi mi-am scăpat o lentilă de contact după care am căutat disperat pentru ca să o găsesc căzută fix pe un săpun (ca fapt divers lentilele de contact nu au voie să ajungă în apropierea oricărui tip de produs de curăţare). Apoi azi am crezut că nu mai ajung la serviciu. Lumea înnebuneşte lunea dimineaţa în sensul că ies toţi la plimbare cu maşinile în aceeaşi direcţie cu mine. Ca să vezi! La asta se adaugă ambuteiaje, basculante şi tractoare care circulă prin mijlocul oraşului, maşini parcate aiurea, claxoane, frâne, înjurături gen Patric, încadrări greşite, ocoliri, buldozere şi compresoare care repară drumul că-i campanie electorală. Plus pietoni care trec strada ca nişte vite nepăsătoare (adică abia se mişcă), dar cu iPodul în urechi. Am ajuns la redacţie cu un chef nebun de somn.
- La magazin îmi iau un Powerade (varianta Coca-Cola la Gatorade-ul Pepsi). Încă nu m-am decis care îmi place mai mult sau dacă ambele sunt de kkt. Dar îmi ţin de sete. În fine, când ajung la casă, o ţigancă bătrână, foarte serioasă: “Domnu’, ăla-i spirt medicinal?” 
- Deşi îmi place Jay Leno chiar dacă ştiu că 99% din ceea ce scoate pe gură într-un show este scris de alţii, interviul pe care l-a luat lui Hillary Clinton a fost jenant de regizat. Totul, de la întrebări şi răspunsuri până la gestică mirosea de la o poştă a piesă de teatru repetată de n ori. Nici o bâlbâială, râsetele lui Hillary parcă erau programate dinainte când să fie hăhăite şi cât să dureze. Discurs steril plus câteva poante cuminţi. Asta nu înseamnă că ceea ce s-a spus nu avea sens. Dimpotrivă, modul în care au fost abordate problemele este cu mult deasupra a ceea ce se discută pe la emisiunile noastre. Şi auzind cum se exprimă unii (Moise Guran de exemplu, analistul economic al Antenei 3 – vorbeşte de parcă zdrobeşte pietre între dinţi). Ideea era că eu “votez” cu Obama.
Lăsând titlul de tabloid deoparte, pun întrebarea: cum se poate încheia o zi de muncă lungă şi obositoare? Dacă vă gândiţi “cu un nemeritat accident de maşină” aţi ghicit. Mort de oboseală după holbat în ecran toată ziua, ieri, pe la 6pm mergeam după ce am cules-o pe Laura să o iau şi pe sor-mea de la cămin şi să mergem să mâncăm undeva. Am ajuns să mâncăm, dar peste vreo 4 ore, pentru că un stupid s-a băgat în mine la o intersecţie unde eu am vrut să o iau la stânga iar el ieşea de pe străduţa pe care voiam eu să intru. El avea stop, eu prioritate. M-a lovit în partea stângă spate: uşa îndoită, aripa îndoită.. el nici o zgârietură. În schimb cu mult tupeu mă ameninţa cu bătaia că de ce urlu la el. În fine, ne-am dus împreună la constatări avarii care, dacă aveţi vreodată nevoie – sper să nu – se află la capătul liniei de troleu în cartierul Gheorgheni. Deja era întuneric şi speram să nu dureze. M-am înşelat pentru că era plin. Şi când zic plin zic vreo 30 de oameni fiecare cu maşina buşită sau vinovat de producerea unei buşeli. Am încercat să-l conving pe fraier să venim a doua zi, el nu şi nu. Pe scurt ca să nu vă plictisesc tare:
– După ce am intrat şi eu în birou împreună cu looserul care m-a accidentat am aflat răspunsul la dilema de mai sus: o parte dintre dintre cei implicaţi în accidente dau vina unul pe altul pentru producerea accidentului şi astfel poliţistul trebuie să-i pună pe fiecare separat să-şi spună povestea, apoi să le compare, să simuleze accidentul prin sistemul “buletinul ăsta e maşina ta, carnetul ăsta e maşina lui, arată-mi cum s-a petrecut faza” iar ăia încep să se joace pe tăblia mesei cu buletinele şi carnetele şi apoi să se certe că nu aşa a fost şi … Bun, deci după ce am intrat şi noi, unul dintre poliţişti a început să studieze actele. Şi tot studia, şi studia şi studia şi atunci mi-am zis că bancurile cu poliţişti de fapt nu sunt bancuri. Ca fapt divers eu am scris la descrierea accidentului “am vrut să o iau la stânga iar autoturismul b-62-rhu m-a lovit deoarece nu a acordat prioritate”. Celălalt în schimb a scris o poveste de juma de pagină în care menţiona că a fost noapte, un TIR i-a făcut semn din faruri şi i-a distras atenţia, a menţionat existenţa unei denivelări chiar în dreptul lui şi cred că a zis şi ceva de poziţia lunii… În timp ce eu visam la cartofi prăjiţi şi alte asemenea “delicatese” poliţistul ne pune să descriem din nou accidentul. Am crezut că-i dau în cap. În sfârşit zice: “E clar” şi fluturându-i la ăla actele în faţă “Prioritate, prioritate”. Ăsta făcând pe şcolarul ascultător “Da, promit că o să fiu atent altă dată”. Poliţistul: “Nu m-aţi înţeles, am vrut să zic că asta se sancţionează. Trebuie să vă suspend carnetul pentru două luni” În momentul ăla l-am iertat pe poliţist, ba chiar mi se părea simpatic, în schimb ţăranul meu deja începuse lamentările. Ba că nu se poate face ceva, ba că eu de fapt aveam viteză mare şi i-am sărit în faţă, ba că depinde de maşină şi nu poate fără. Poliţistul: Ce semn ziceaţi că era în intersecţie? Ăla tace, eu calm în locul lui “Era STOP, sunt absolut sigur”. Şi gata, am semnat ce era de semnat iar cireaşa de pe tort a fost la plecare când poliţistul l-a anunţat looser că are de plătit şi o mică amendă de 1,2 milioane vechi. Ahhh… aşa de repede răzbunat. Love it. Acum urmează distracţia cu umblatul după asigurator şi service. Yupiii.
Ieri dimineaţă în drum spre serviciu am avut o surpriză extrem de plăcută (ca să vedeţi ce puţin îmi trebuie să fiu mulţumit). Jegul ăla de piaţă de zarzavaturi din faţă de la McDonalds din Mihai Viteazu a dispărut. Funcţiona acolo cu statut temporar de peste un an şi sincer mă călca pe nervi să fac slalom printre verze, vinete şi ţigani ca să ajung în McDonalds. Gata cu murdăria, mirosul de piaţă, ţiganii şi ţăranii vânzători. Nu ştiu unde au dispărut, au fost deportaţi în Sahara 
sau au fost mutaţi la parterul noului parking din spatele restaurantului aşa cum era stabilit, treaba lor, bine că nu mai sunt acolo. Au mai rămas doar nişte stâlpi de la tarabe printre care se învârteau câţiva bătrâni în căutare de monede rătăcite. Trist peisaj.
În postările anterioare menţionam că mă mut în casă nouă. Bloc nou, zonă nouă unde se construieşte pe fiecare petec de pământ. Ştiind probabil că eu azi trebuie să-mi aduc la apartament frigiderul şi aragazul, Natura/D-zeu/Diavolul a făcut tot posibilul să mă ajute în acest sens cu o ploaie continuă de 3 zile încoace care a transformat “idilica” locaţie unde este amplasat blocul meu în ceva de nedescris, aşa cum se întâmplă la fiecare ploaie. Dacă timp de o vară întreagă bişniţarul care construieşte ansamblul rezidenţial nu a fost în stare să aducă nişte pietriş ca să-l arunce pe drumul ce devine impracticabil de la 2 stropi în sus şi pe care trec o mie de basculante şi betoniere pe zi, ieri zicea că acum nu se mai poate fiindcă plouă. Astăzi, după ce am fost în recunoaştere de dimineaţă, m-am dus în Metro şi am cumpărat două perechi de cizme de cauciuc pentru a preîntâmpina o fază jenantă în care şoferul de la Selgros să nu vrea/poată să se dea jos din maşină. Astfel că l-am aşteptat la o oarecare distanţă de locul dezastrului, i-am pus în braţe cizmele nou nouţe + promisiunea că mă revanşez “după”, apoi: înotat cu maşina prin noroi până aproape de bloc (cât permitea noroiul fără riscul de a nu mai ieşi de acolo), descălţat, încălţat cizme de cauciuc, pus pantofii într-o plasă, luat frigider în spinare prin noroi + 2 etaje, descălţat cizme, reîncălţat pantofi, intrat în apartament, apoi repetat procedura pentru aragaz. 30 de lei omului şi gata treaba.
Firmele de mobilier din Cluj mai exact. Prima vizită am făcut-o la celebra Modena, firmă de mobilă ieftină de tip comunist, având ca target locuitorii zonelor rurale de pe lângă Cluj. Ne-am distrat pe cinste şi ne-am simţit ca pe vremea bunicii în interiorul magazinului. Am vizitat de asemenea ceva firme de mobilier cu fiţe, unde am găsit bineînţeles preţuri mari, calitate bună, dar cu menţiunea că dacă încerci să mai reduci din preţ renunţând la una, alta, se uită la tine ca la un vierme worthless. Aşa că noi (ca de obicei) ne-am orientat spre firmele cu preţuri medii care pe lângă ţărănisme au şi ceva mobilă mai modernă şi designeri cu un pic de gust. Problema cu ăştia e că sunt suprasolicitaţi. O mulţime de clienţi, puţini designeri, apare hiba. Dacă tu vrei (adică eu) doar un birou şi o bibliotecă plus alte câteva mărunţişuri, rişti să fi şters/amânat din lista lor de priorităţi fiindcă nu eşti rentabil dpdv al raportului timp/profit. Asta am păţit-o cu firma Stilrom, care iniţial mi-au făcut o impresie foarte bună, omul s-a deplasat la apartament, a luat măsuri, etc iar când a văzut că eu mi-am luat deja mare parte din mobilier a început cu amânările până a plecat în concediu. Şi n-am mai auzit de el. O experienţă similară am avut şi cu Casa Augustin, care au ceva mobilă faină dar puţini oameni, mai precis un singur designer care din câte am văzut nici nu se înţelege prea bine cu şefu-so. Omu tot aşa, a venit, a măsurat, apoi o săptămână m-a amânat că e ocupat, că nu ştiu ce. Abia azi mi-a arătat nişte desene, după ce l-am tot sunat de mi s-a acrit. Nici să fiu prea rău cu el nu am putut, că atunci îmi arunca o schiţă în bătaie de joc şi nu rezolvam nimic. Până la urmă o să apelez probabil la “pile”, adică să comand mobila din Alba-Iulia şi să mi-o aducă de acolo la Cluj.
Simplu. Nu ştiu ce-mi veni să vreau să-mi instalez Ubuntu. Ubuntu este o distribuţie Linux, sistem de operare foarte prietenos, cu ferestre, butoane, fără complicaţii şi cel mai important, complet gratuit. După ce am tot auzit că-i mişto şi uşor de configurat am zis să-i dau o şansă mai ales ca Windows Vista ce convieţuia alături de my trusty XP tocmai “mi-a expirat”, adică s-a prins că stă la mine în calculator cam de mult timp fără să fie activat şi nu am mai avut ce-i face. L-am ras şi în locul lui am purces spre a-mi instala Ubuntu, instalare care se anunţa floare la ureche. Ceea ce nu a fost, fiindcă eu am 3 harddiskuri de 250GB fiecare cu 3, 4 partiţii pe ele iar programul de instalare de la Ubuntu o dădea din colţ în colţ neştiind unde să-şi instaleze toate cele. Eu nici atât fiindcă în locul hardurilor installerul îmi afişa tot felul de chestii criptice (pentru mine). Intuitiv am selectat partiţia pe care credeam eu că a “locuit” răposatul Vista şi am dat cu o mână tremurândă “Next”. În timp ce Ubuntu formata de zor nu ştiu exact ce, pe mine curgeau apele fiindcă mi-am amintit brusc că pe hard-ul respectiv se află şi o arhivă de peste 20.000 de fotografii pe lângă ceva filme dragi mie. După ce dau restart conform indicaţiei… infarct: în loc să mi se încarce ceva, un Windows, un Ubuntu… îmi apare un Error 22 şi atât. Reset, la fel. După ce m-am înjurat sănătos că n-am putut să stau dracului şi să-mi văd de treabă am reuşit să rezolv problema reinstalând Ubuntu lu peşte peste cealaltă instalare nereuşită care îmi dădea Error-ul 22 şi totul a fost ok. Partiţiile intacte, nici un damage, sunt happy. Mai ales că sistemul e drăguţ, am navigat pe net cu Firefox, am rulat filme, muzică, îşi face update singur plus că are tot felul de chestii configurabile aşa cum îmi place mie. Nu aş putea să zic că e o alternativă completă la Windows, dar aş putea “supravieţui” doar cu el fără impedimente majore.
Deşi nu am probleme cu engleza, îmi place să urmăresc filmele cu subtitrare, de obicei în engleză, ca să fiu sigur că nu pierd vreo subtilitate a dialogului. În cazuri rare, când nu găsesc subtitrarea în engleză, o las pe cea în româneşte. Şi de fiecare dată mă enervez şi o scot după 10 minute. În domeniul subtitrărilor traduse în româneşte lucrurile au stat întotdeauna prost şi situaţia nu s-a schimbat de ani de zile. Motivul este extrem de simplu: majoritatea celor care traduc o subtitrare sunt nişte agramaţi veritabili cu vagi cunoştinţe de limbi străine. Manelişti, elevi de liceu care au chiulit la greu în generală, tot felul de ciudaţi. Din păcate exact aceştia se trezesc să traducă subtitrări şi apoi să le posteze pe site-urile de profil. Sigur că au o motivaţie: faima. Vă vine să credeţi sau nu, chiar şi în acest domeniu există competiţie. Păcat că în competiţie intră numai dobitoci. “Traducătorii” se înjură pe forumuri, se acuză că şi-au furat unii altora traducerile, se ameninţă, chiar dacă absolut toate sunt de rahat, şi se întrec în general pe numărul de download-uri.
Eu unul mă uit la Badea. Deşi face pe prostul (sau chiar îi), e sluga/câinele/detergentul(?) lui Voiculescu, e cam ipocrit, frustrat etc… e totuşi comic. E comic cînd nu ştie să umble la laptopul de pe birou, când scoate tot felul de sunete şi invective, când se ia de ăia de pe forumul Antenei 3. Cu toate acestea:) nu pot spune că În gura presei e o emisiune de calitate. Badea se repetă, devine plictisitor şi nu evoluează. La ce mă mai uit eu oare când îmi lipseşte energia de a face ceva util? Deci nu când pierd vremea, da? Am observat că mai mult la Antena 3, pentru că au ceva emisiuni străine destul de ok, cum este Jay Leno de exemplu. Ştirile sunt partizane, deci nu mă mai uit, Gabi Firea şi emisiunea ei mă face să vreau să-i car palme iar Gâdea şi gaşca îmi amintesc de Dan Senzaţionescu. Mai sunt câţiva ciudaţi pe postul amintit cum este nenea ăla, Moise Guran şi a sa emisiune economică sau chelul ce citeşte presa cu un accent bizar. Buun… ce-ar fi de urmărit pe alte posturi? Filme? No way, filmele la TV nu mai sunt de multă vreme vizionabile din pricina publicităţii şi oricum sunt doar porcării vechi sau de categoria Z. Cu toate acestea, am nimerit din pură întâmplare în weekend pe National TV un film german difuzat la o oră de lene maximă, ”Fete de fete” (aşa era tradus 
În rest emisiuni pentru proşti pe toate posturile cu excepţia OTV care are emisiuni pentru retardaţi. Şi rating pe măsură. Adică mare. Reclame peste reclame, una mai şmecheră ca alta, pline de special effects, de ”coolness” şi de ”trendyness” în speranţa că vor prinde la targetul lor tânăr şi influenţabil. Care nu prea se mai uită la TV. Probabil de aceea predomină spoturile pentru telespectatorii OTV, la detergenţi de rufe/vase şi la paste de dinţi. O să dedic un post analizei unor spoturi tv ”dragi” mie de aceea mă opresc acum la un singur caz. Pastele de dinţi şi vechiul truc: să angajeze un actor, de preferinţă cu o faţă inocentă şi un pic gay care, cu o voce suavă şi un ton seducător să ne facă să credem că el este un doctor complet dezinteresat care recomandă folosirea zilnică a pastei x. Mie medicul dentist mi-a spus să schimb cât mai des mărcile de paste de dinţi pentru a nu se obişnui bacteriile mele cu un anumit tip de pastă. Na!
