N-are rost să vă povestesc cum am reușit să fac rost de el. Nu știu ce se întâmplă și de ce Orange-ul nu reușește să facă față cererii, dar pe căi “naturale” cred că îl obțineam de Paști.
Am varianta neagră de 32 de GB. Pus lângă vechiul 3GS, pare un BMW lângă un Sandero. Spate din sticlă. Frumos, dar dublează șansele unui dezastru dacă vine în contact cu ceva dur, gen o bordură. Dacă nu mi-aș fi scăpat 3GS-ul cu trei zile înainte de a-mi sosi iPhone 4-le, poate că nu i-aș fi făcut asigurare celui din urmă. Pentru doi euro pe lună stau însă liniștit. Nu complet liniștit, că dacă mi-l fură careva… nașpa.
Să vă zic de “faza cu semnalul”, subiect de mare interes care a cam șifonat imaginea Apple prin State dar care pare să se mai fi stins în ultima vreme: ce se întâmplă când iPhone 4 este ținut într-un anumit fel? Pe scurt: nimic care să te afecteze pe tine, utilizator paranoic. Pe lung: da, am observat că-mi scad două liniuțe la indicatorul de semnal dacă țin degetul în locul mult hulit, dar oricât am încercat, nici vorbă de apel pierdut sau întreruperi în convorbire. Așadar totul ține de calitatea semnalului, cum s-a mai zis, și de construcția antenei care e ușor de influențat prin atingere. Când o să întâlnesc o situație în care chestia asta mă va deranja promit că o voi expune. Am făcut și un “proof movie” :
Ecranul: o bijuterie. Rezoluția de 960×640 care este înghesuită pe o suprafață de aproximativ 7,4×5,5 cm de ecran te lasă cu gura căscată. Textul și pozele arată de parcă ar fi tipărite pe hârtie lucioasă, senzație amplificată și de faptul că sticla de deasupra LCD-ului este foarte subțire iar ecranul propriu-zis este astfel aproape de suprafață. Click pe imaginea de mai jos pentru a vedea cum arată o captură de ecran în mărime naturală, ca să înțelegeți ce densitate au pixelii în ecran:
Camerele: cea frontală este binevenită pentru apeluri video și pentru autoportrete. Se comportă ca un webcam obișnuit. Pentru o femeie e excelentă pentru că transformă telefonul într-o oglindă, însă pentru mine, care nu mă autopozez prea mult că n-am de ce, nu e așa importantă. Camera din spate e însă cu totul altă mâncare de pește: 5 megapixeli, filmare HD, flash și posibilitatea realizării fotografiilor HDR (High Dynamic Range). Acuma n-0 fi el chiar HDR în adevăratul sens al cuvântului, dar rezultatele sunt plăcute ochiului. Câteva exemple de poze (puțin redimensionate, fără să fi umblat la ele în rest):
Fotografie cu soarele în față și cu funcția HDR activată pentru a obține o expunere uniformă:
Fotografiile de mai jos sunt fără HDR:
Și o filmare la 720p:
Concluzie: combinația dintre ecranul de excepție, o baterie cu o autonomie bună, un procesor de 1 ghz și 512 MB de RAM fac gadgetul ăsta perfect pentru orice fel de utilizare: editare de documente, fotografii și clipuri video, audiție muzicală, vizionare de filme, jocuri 3D, social media și aplicații de toate felurile. Aștept cu interes aplicațiile și jocurile care vor folosi giroscopul integrat. Pe măsură ce voi găsi softuri interesante o să scriu despre ele.
Totuși, nu pot să nu mă întreb: oare ce va aduce nou iPhone 5?
Știu că încep tot cu ceva legat de vecini și par a avea o obsesie, dar mi se pare interesantă situația pe care o voi expune. Înainte de a falimenta și a se duce în cap din cauza crizei, bișnițarul care a construit blocurile din care face parte și al meu a făcut o chestie utilă: a pavat. Român fiind, a lasat neterminate doar două porțiuni, care însă nu afectează circulația sau confortul. De aproximativ două săptămâni, administratoarea a pus pe avizier o foaie în care suntem întrebați dacă am fi de acord să contribuim cu bani pentru finalizarea pavajului. Fiecare dintre noi ar fi trebuit să scrie DA sau NU în dreptul numelui și să se semneze. Eu de exemplu nu sunt de acord să dau vreun leu, fiindcă nu plănuiesc să locuiesc aici încă 10 ani, iar lipsa pavajului de la capătul blocurilor nu o resimt nicicum. Dar nu asta e problema ci faptul că de două săptămâni nimeni nu a binevoit să-și exprime opțiunea. Ceea ce înseamnă, bineînțeles, că nimeni nu vrea să dea bani pentru pavaj. Cu toate astea nimeni nu a vrut să fie primul care să zică NU, temându-se probabil că restul se vor uita urât la el. Fiindcă îmi pasă prea puțin cum sunt privit de vecini, ieri am dat eu prima semnătură. Să vedem dacă în felul ăsta se de-găinizează vreunul…
***
Am făcut comandă la iPhone 4. Varianta 16 GB cu prețul de 219 euro și cu abonament de 29 de euro pe doi ani. O să fie interesant la anul, când va apărea iPhone 5 și pe care nu-l voi mai putea lua prin stratagema de acum (reziliat contract, trecut pe prepay apoi semnat contract nou), că voi fi legat de abonament. Dar mai este până atunci.
***
Cea mai importantă știre (pentru mine) din ultima săptămână a fost cea legată de descoperirea unei planete extrasolare asemănătoare Pământului. Ca și când nu era de ajuns asta, un om de știință din echipa care a făcut descoperirea a spus că există 100% șanse ca pe noua planetă să existe viață. 100%?? În mod obișnuit cercetătorii sunt foarte rezervați în estimări de genul ăsta. O astfel de declarație ar fi trebuit tratată cu mult mai mult interes. Ce poate fi mai spectaculos decât 100%? Referitor la planetă, câteva date: aceasta orbitează steaua Gliese 581, primind astfel numele Gliese 581g. Are un diametru de 1.4 ori mai mare decât al Pământului și o masă de aproximativ 4 ori mai mare. Temperatura medie la suprafața planetei este între -31 și -12 grade Celsius. Deoarece se află foarte aproape de stea, un an pe Gliese 581g durează doar 37 de zile. Steaua este o pitică roșie de trei ori mai mică decât Soarele nostru și de 50 de ori mai “rece”. Cu toate acestea planeta se află suficient de aproape de stea pentru a putea susține apa în stare lichidă. Ca o curiozitate, jumătate din planetă este perpetuu luminată de soare, în cealaltă parte fiind noapte eternă. Cercetătorii au mai descoperit încă șase planete în jurul stelei, toți însă giganți gazoși. Steaua se află la 20 de ani lumină de sistemul nostru solar, ceea ce la nivel cosmic echivalează cu vreo… 10 metri. Pentru noi ăștia ce vrem să zburăm prin spațiu această distanță este însă uriașă. Și dacă am călători cu viteza luminii tot ne-ar lua vreo 40 de ani drumul dus-întors, iar pentru cei de pe Pământ durata ar părea și mai mare, datorită dilatării timpului la viteze apropiate de viteza luminii. Deci până nu apar ceva tehnologii din Star Trek pentru ca oamenii să o ia pe scurtătură, singurele instrumente de studiu sunt telescoapele tot mai puternice care ne-ar putea oferi mai multe detalii asupra compoziției atmosferei planetei. Analizându-i atmosfera, ne-am putea da seama dacă există procese biologice la suprafața sa. Descoperirea unei planete așa de asemănătoare cu Pământul nu cu mult după ce știința detectării planetelor extrasolare a luat avânt, arată un lucru îmbucurător: planete precum a noastră sunt ceva comun. “Dacă Pământul ar fi fost ceva rar, nu s-ar fi descoperit încă unul atât de aproape și atât de repede” susțin cercetătorii. Eu unul regret doar că nu m-am născut cu măcar 100 de ani în viitor. Sper să fiu martorul a cât mai multe descoperiri de genul ăsta, eventual mai interesante, cât mai trăiesc. Sigur, sunt totuși bucuros că nu m-am născut acum 100 de ani; cred că muream de plictiseală. Sau de gripă. Ca fapt divers, azi umblau pe la noi prin scară două iehoviste. Au bătut la ușă dar n-am fost pe fază și au trecut la apartamentul următor. Oare ce-mi răspundeau dacă le deschideam și le întrebam ce părere au despre această nouă descoperire astronomică și implicațiile ei?
Steaua Gliese 581 nu poate fi văzută de pe Pământ decât prin telescop
***
Acum câteva zile am tras o sperietură de pomină. Recent mi se întorsese aparatul foto din service. Avea o problemă la afișajul LCD din vizorul optic și, cum era în garanție, l-am trimis la București, la unicul service autorizat Canon din țară. O să scriu pe Shopping Stories pe larg despre experiența cu service-ul. Oricum, aparatul s-a întors reparat, totul părea normal. În ziua cu pricina, înainte de a pleca acasă de la redacție, am pornit aparatul să mă joc un pic cu el. Imediat ce am început să filmez, am observat cu groază niște dungi orizontale închise la culoare pe ecranul LCD. Late și urâte, arătau ca niște arsuri solare. WTF? Opresc, repornesc, schimb setările, dungile dispar. Revin la setările inițiale (ISO mare, expunere scurtă), dungile reapar. Durere de inimă, respirație sacadată, lacrimi în ochi. Schimb obiective, scot bateria, resetez, încerc toate setările, poate mi-a scăpat ceva… dungile tot acolo. Deja îmi imaginam cum îmi trimit iarăși aparatul în service și cum îl fac ăia bucăți. Cu celelalte două DSLR-uri de la Canon n-am avut nici cea mai mică problemă. Fix al treilea să fie cu ghinion? Am împachetat tot plin de amărăciune și mă pregăteam să plec când mi-am adus aminte că eu mă știu da pe net… Așa că am gugălit “horizontal dark bands 550d canon”. Al doilea rezultat mi-a înseninat ziua: benzile alea apar atunci când filmezi la lumina unor neoane de tip vechi. Acestea se aprind și se sting de 100 de ori pe secundă. DSLR-urile filmează utilizând metoda rolling-shutter, pixelii dintr-un cadru (frame) al unei înregistrări nu sunt capturați în același timp toți, ci linie cu linie. Astfel, dacă neonul se stinge înainte ca senzorul să apuce să finalizeze un cadru, o mică parte din imagine va surprinde momentul în care lumina era stinsă și se va manifesta sub formă de “arsură”. Dacă pățiți ceva similar, acum sunteți avizați.
***
Îl știți pe Puya? Niciun bai dacă nu-l știți, ideea e că omul “cântă” încă din secolul trecut. Fiți atenți ce piesă de-a lui ascultam eu acum 12 ani (!) și-mi plăcea la nebunie Nu mă judecați…
*cu părere de rău, urmează o postare plină de lamentări
La o zi după ce ne-am întors de la mare, ne-am îmbarcat în avionul mov cu destinația Dusseldorf. În timp ce avionul se pregătea de decolare, un ultim exemplu de prostie românească m-a lovit în față: pe terminal, în loc de Aeroportul Cluj-Napoca, stă scris mare şi galben: Consiliul Județean Aeroportul Cluj-Napoca. Deci cum? Da, e adevărat că aeroportul din CJ este printre cele mai moderne din țară, dacă nu cumva cel mai modern. Terminale nou-nouțe, spațioase, dotate. Asta e bine. Dar asta nu înseamnă, boilor, că trebuie să vă semnați pe ambele fațade ale terminalului doar pentru că ați reușit să realizați ceva necesar orașului. Este un gest de prost gust, care arată doar cât de limitat gândiți. Ce urmează, drumuri cu asfalt în culoarea partidului la putere? Oare și statuia lui Matei Corvin va fi branduită după ce se va finaliza renovarea sa?
Şi-am decolat.
Pentru prima dată în Germania. Habar nu aveam cum va fi în Dusseldorf, destinația fiind aleasă în principal pentru prețul scăzut al biletelor. Se pare însă că am făcut o alegere inspirată. Şi tristă în acelaşi timp. Am văzut cum se poate trăi frumos. Am înjurat țara în care am avut ghinionul să mă nasc. Deşi, după ce am ieșit de câteva ori afară din țară mi-am promis că nu o să mai fac comparații România-restul lumii fiindcă rezultatul e de fiecare dată același: România e de rahat, nu am reuşit nici de această dată să ignor milioanele de lucruri ce ne deosebesc oraşele de cele din lumea civilizată. Cum ar fi parcurile kilometrice, drumurile şi trotuarele întreţinute perfect oriunde te-ai afla în oraş, nu doar în centru, zero câini vagabonzi, tramvaie care aduc a mercedesuri, clădiri renovate, copaci peste tot, oameni veseli cu poftă de viaţă. Pur şi simplu nu ne mai săturam de plimbări, de terase, parcuri şi magazine, am străbătut oraşul în lung şi în lat parcă încercând să-i găsim o hibă care să ne arate că nu este totul aşa de frumos cum pare la prima vedere. Fail. Nu vă mai zic de zonele rezidenţiale ale Dusseldorfului, pe străzile cărora ne-am plimbat duminica dimineaţa, sub un soare călduţ şi într-o linişte deplină. Să-mi vină să plâng, nu alta. Şi nu fiindcă-mi lipseşte ceva, sau de invidie, ci pentru că îmi dau seama ce retardaţi cu pretenţii ne conduc, şi cât de exasperant de puţin se face în ţara noastră.
De unde le vin însă lor toate astea? În primul rând din ceva ce la noi nu există: respect. Respectul pentru calitatea vieţii, dorinţa de a construi, de a trăi civilizat, atenţia la fiecare detaliu. Şi multă muncă. Probabil mai sunt şi alţi factori, care mie, românul, îmi scapă.
În septembrie, de ziua mea, vizitez Bruxelles-ul. Poate că de data asta voi reuşi să uit de România cât stau acolo.
Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:
* Apa excelentă. Nu foarte caldă, deloc murdară, fără plante sau meduze sau cine ştie ce ciudăţenii prin ea. Chiar şi la Costineşti era ok, deşi cam mic spaţiul de la mal la geamandură. La Neptun, unde am petrecut o zi pe plajă, am avut parte de nişte valuri superbe şi o apă limpede în care am făcut zeci de scufundări cu ochelarii de înot pe ochi. Sentimentul pe care îl ai când stai pe spate lipit de fundul mării la un metru jumate adâncime şi vezi deasupra razele soarelui strălucind prin apă este incredibil de liniştitor. Şi la Mamaia am avut parte de valuri şi apă ok, dar nu ca la Neptun.
* Ne-am dat cu banana. Până la epava din Costineşti şi înapoi, cu trei aruncări forţate în apă pe parcurs. Cam dureroase căzăturile, multă apă înghiţită, dar aş mai repeta experienţa.
* Mâncarea de la acceptabilă la bună. Calitatea costă. Poţi însă trăi şi doar cu şaorme, ai de unde alege. Pentru o experienţă culinară deosebită, recomand restaurantul Paradisul Pescarilor din Neptun unde am savurat un chefal absolut delicios.
* Am fost la Aqua Magic din Mamaia. Aglomeraţie mare, dar distractiv. E greu să-ţi stăpâneşti emoţiile când te arunci pentru prima dată de pe toate chestiile alea.
* Pe plajă aproape toată suflarea feminină face topless. Chiar şi cele care n-ar trebui să facă, din motive estetice… Şi n-ai cum să nu te uiţi, fiindcă în orice parte îţi arunci privirea dai de ţâţe. Febră musculară la ochi, checked. Şi da, chiar cred că avem cea mai mare concentraţie de bunăciuni pe kilometru pătrat din Europa. Ideea lui Mazăre nu mi se mai pare deloc proastă, după CÂÂÂTE am văzut…
* Curăţenia nu a fost o problemă prin staţiuni, dar dacă vedeai plaja seara ţi se făcea rău. Incredibil ce animale pot fi oamenii. Miraculos însă, peste noapte cineva curăţa nisipul de tonele de peturi şi doze de aluminiu.
* Costineştiul e viu şi tânăr. Mi-a plăcut.
Laura a avut o obsesie pe toată perioada șederii noastre pe litoral: să-și facă rost de nămol de la Techirghiol. Din ce-am înţeles eu, nămolul ăla ar fi bun pentru orice, de la mărirea bustului cu opt numere până la tinerețe fără bătrânețe. E greu pentru mine să înțeleg de ce femeile țin morțiș să se dea cu tot felul de chestii bizare pe față. Mă refer la creme şi amestecuri făcute din te miri ce. Bun, deci acum că ni s-a pus pata pe nămol, cum facem rost? Să mă scufund eu în lac? Pe lânga asta, cum naiba se foloseşte? Îţi bagi pur şi simplu faţa în el? Trebuie preparat cumva, ţinut în condiţii speciale? Degeaba am bătut-o la cap cu întrebările astea, ea voia nămol. Fără prea mare tragere de inimă, am oprit la Eforie în drum spre Bucureşti, şi am tras maşina lângă lac. Aici a avut loc o scenă ruptă din Zona Crepusculară. Am ieşit de pe şosea şi am luat-o pe un drum neasfaltat, plin de gropi şi de praf până ce ne-am apropiat de lac. Am coborât din maşină şi ne-am uitat în jur. Pustiu total, ca-n deşert, cu excepţia unui lanţ de clădiri în construcţie aflate pe marginea lacului. 39 de grade. Ne apropiem de clădiri şi vedem, sub o umbrelă, o femeie şi-un bărbat. Nici o mişcare în rest. Femeia vindea piersici şi încă ceva fructe. Laura o întrebă de unde se poate cumpăra nămol. Femeia, mirată: “Vai, da` nămolul nu se vinde! Se scoate cu pompa din mijlocul lacului şi se foloseşte aici la tratamente”. Laura: “Da, dar noi vrem să luăm nişte nămol pentru acasă, cum să facem, să mergem noi să-l scoatem din lac?” Femeia tot mai alarmată: “Nu, dar nămolul nu se scoate aşa pur şi simplu!” Laura: “Ok atunci, cine ne poate da?” Femeia trage cu ochiul la bărbat şi-l întreabă şoptit: “Şeful e aici?” “Nu”, vine răspunsul. Femeia atunci, spre Laura: “Am o pungă.” Şi îi face semn Laurei să o urmeze. Se duc amândouă până în cea mai apropiată clădire şi se întorc după două minute cu un pungoi. Văzându-mă, femeia întreabă temătoare: “Da domnu cine-i?” “Soţul meu.” Femeia: “Aveţi grijă pe unde o luaţi, nu ieşiţi pe aici prin faţă, mergeţi prin partea cealaltă.” Şi-am mers, am pus “pachetul” în portbagaj, eu rugându-mă să reziste celor 600 de kilometri fără a exploda şi a-mi împuţi maşina. Costul “mărfii”? 10 lei
Am terminat de pus cap la cap ce-am filmat în excursia la Barcelona, sarcină mai grea decât v-ați aștepta ținând cont că au fost peste 200 de clipuri, jumătate filmate prost (nu eram obișnuit cu aparatul ), jumătate relativ acceptabile. Pe lângă asta am realizat că am un calculator de toată jena care aproape își dă duhul când vreau să editez HD-uri. Fiindcă mi-ar fi luat juma de viață să adaug și explicații text la fiecare scenă, am lăsat-o baltă și m-am mulțumit cu înșiruirea lor . Rezultatul a ieșit destul de lung, dar, dacă vreți să vizitați Barcelona, poate v-ar interesa ce e de văzut. Pozele & filmele le-am realizat cu un Canon EOS 550D al cărui mândru posesor sunt de săptămâna trecută.
Click play pe clipul de mai jos sau, dacă vreți să vedeți varianta High Definition, click aici.
În scop exclusiv turistic, of course. Se anunţă o vreme infectă, cu ploaie non-stop şi frig. Bag picioru, sper să am totuşi noroc să nu fie chiar cum se prevede…
Da’ rar. Și culmea, era sub nasul meu. Vorbesc despre o “minune” pe care am descoperit-o de 1 mai, aflat în vizită în orașul meu natal Alba Iulia. Noi, în orașul nostru, avem o cetate, construiă pe la 1700 și ceva. Dar ce zic cetate, e de fapt ditamai cetățoiul care ocupă aproape jumătate din oraș, restul cartierelor fiind construite practic în jurul celor șapte bastioane. Din spațiul cosmic arată cam așa:
Io tre să recunosc, n-am fost niciodată un fan al cetății. Obișnuit de mic cu “Du-te până în cetate și ia niște castraveți din piață“, n-am privit-o niciodată ca pe ceva deosebit, “în cetate” având aceeași rezonanță pentru mine ca și “în grădină”. De fapt nici nu era mare lucru de văzut. Ocupată în mare parte de către armată, cea mai mare parte a cetății era închisă muritorilor de rând, iar ce nu era închis era ori plictisitor ori prea degradat pentru a-i păsa cuiva de el. La un moment dat, porțile monumentale ale cetății, în număr de trei, care erau cam singurele atracții la vremea aia, au intrat în “restaurare”, adică au fost încapsulate în lemn, după care au fost date uitării vreo 15 ani. În momentul ăla io am uitat de cetate complet. Până azi. Cică de anul trecut au început să se miște chestii pe acolo. Îmi tot zicea soră-mea, entuziasmată că se face aia și aia. Azi am purces într-o plimbare, cam sceptic, fiindcă am atâtea exemple de lucru românesc, făcut exclusiv în scop electoral (vezi autostrada de 42 de km) sau pentru a bifa un proiect în CV și apoi a-l abandona. Păi măi frate, aici s-a lucrat, nu glumă! Nu vreau să știu cine/cu cât/din ce motive (am înțeles că o anumită blondă a tot venit în vizită în ultima vreme), dar, după ce am văzut astăzi, io aș plasa Cetatea Alba Iulia printre primele obiective turistice demne de vizitat în România de către străini, dacă nu cumva chiar primul. Amenajările sunt superbe, iar uriașul potențial de dezvoltare a mii de servicii pentru turiști te lasă mut. Bani de investit să ai! Și-un aeroport în apropiere… Nu vreau să fiu (foarte) rău, dar cetatea de la Sighișoara pare un fel de coteț înghesuit față de cât spațiu pregătit pentru exploatare turistică există în Alba Carolina. Am observat că încă se lucrează în anumite zone, dar, cu ceea ce este deja gata, n-aș avea nici o reținere să recomand oricui să vină la Alba Iulia. Sper doar să dureze minunea. Vă las cu niște poze.
Pe dinafară, că-n interior… ‘Mnezo cu mila. Pun mai jos filmulețu’ pe care l-am făcut cu ocazia lansării Daciei Duster la Cluj, cînd am transmis live pe ftr.ro, din showroom, imagini cu jivina încă nelansată oficial. La volan, colegul Emil. Vom încerca să facem transmisii live de câte ori vor exista evenimente de interes pentru care se justifică acțiunea; văd un potențial mare în genul ăsta de jurnalism.
Am terminat cele șapte sezoane de Star Trek: The Next Generation și pot spune că, la 20 de ani de la filmare, TNG rămâne un serial extrem de bine făcut, vizionar. Cel mai mult mi-a plăcut că tehnologia din film nu pare deloc depășită, deși uneltele folosite de ei acolo seamănă tare bine cu telefoanele noastre cu touchscreen și computerele de tip tabletă. Iar acțiunea din film este plasată în anul 2370. Vă las cu Data, într-o secvență executată cu mare artă, care mi-a rămas în minte.
Ultima modă: să zici că te-a plictisit Avatarul. Gem blogurile şi Twitter-ul de cât s-a cântat placa: “Deci da, am fost și eu la Avatar. Nu știu domle ce atâta tamtam, pe mine nu m-a impresionat deloc… Noroc cu efectele speciale, că scenariul şi eu puteam să-l fac…”. Da mă, sunteți mult prea daţi dracului pentru a savura un film. Orice film. Dacă filmul îndrăzneşte să includă ceva elemente narative familiare, gata, e de ultimul rahaaaaat, eu ştiu cum se termină, sunt un geniu, îmi este violată inteligenţa, vă fac o favoare că nu ies din sală. Nu contează cum este ecranizată povestea sau câte elemente de noutate aduce, miriadele de amănunte, nu, nici vorbă, popândăii tremură de fericire că ei au ghicit încă de la început cum se termină, de parcă ăsta e singurul aspect ce face un film bun, să nu ştii tu cum se termină. Nu le trece prin devlă că un blockbuster de asemenea calibru e făcut să fie priceput şi apreciat de toate categoriile de vârstă capabile să cumpere un bilet. Însă vorbesc degeaba, este vorba de un raţionament mult mai primitiv: “Eu, românaşul plin de complexe, deşi nu ştiu să fac absolut nimic altceva decât să dau din gură, sunt liber să mă cac pe munca altora fără să fiu tras la răspundere şi o fac, deoarece dacă aş lăsa garda jos şi aş aprecia ceva din ceea ce văd, devin vulnerabil şi mi-e teamă de asta, plus că dacă apreciez mainstream-ul nu e cool”. Bouleţule, dacă îţi place, e ok!
Şi totuşi, Avatar reuşeşte să nu-ți insulte inteligenţa, spre deosebire de 2012. Cameron pune foarte mult preţ pe detalii şi explicaţii. Avatar e criticabil, da. Dar de aici până la a-l face penibil e cale lungă. În jos pe scala IQ-ului
Mai sunt nişte bezmetici care se plâng de calitatea 3D-ului. Deoarece au văzut ei la alte filme 3D cum ieşeau diverse chestii din ecran, producându-le “emoţii”, s-au simţit de-a dreptul jigniţi că Avatar nu a uzat de asemenea trucuri şi a prezentat realist “3D”-ul, ajungând până la a afirma că filmul nici nu a fost 3D:)).
Părerea mea despre Avatar? Un film superb. Aştept cu nerăbdare partea a doua şi a treia.
***
Am consumat deja trei zile din 2010 și n-am făcut nimic din ce mi-am propus pe anul ăsta . Lista e destul de lungă și aproape fiecare item costă, aşa că rămâne de văzut dacă le bifez pe toate. Sper să da. Barcelona, Maroc, Viena, Praga. Printre ele: LCD TV full hd, încă 2 GB RAM, procesor Core i5, unitate Blu-Ray, harddisk de 2 tera. Să nu uităm noul model de iPhone ce apare în vară. Vândut iPhone-ul vechi. Vândut Loganul, welcome Skoda. Abonament la sală și la înot.
***
1272 de români se duc pe Marte. Printre ei şi eu. NASA va pune un cip de memorie flash în plus în interiorul următorului rover,Mars Science Laboratory, programat a pleca spre planeta Marte în 2011, care va conţine numele tuturor celor care s-au înscris la adresa de aici. La nivel mondial sunt peste 500.000 de persoane înscrise până acum.
În primul rând fuck the weather. Dă-o-ncolo de treabă, să ningă ca-n povești timp de o săptămână, cu temperaturi constant negative, numa bune să se pună zăpada, după care, cu două zile înainte de Crăciun se duce tot, dar TOT, dracului. 15 grade, apă, ploaie, noroaie, șuvoaie de lichid de parbriz…
***
Din ciclul vecinii mei. Prima noapte de ninsoare. Zăpadă peste tot, inclusiv pe mașini. Nu-i nimic, curățat dimineața mașina, plecat la treburi. Venit seara. În drum spre scara blocului observ o mașină cu ștergătoarele ridicate. Mă mir, fiindcă unde stau eu acum e loc de parcare ca la hipermarket, și nimeni nu încurcă pe nimeni. Hm, deci au început deja să și-o tragă pe pozițiile de parcare, îmi zic, și intru în bloc. În timpul nopții a nins iar. Dimineața, în drum spre mașină, văd alte trei mașini cu ștergătoarele ridicate. WTF? Seara, când ajung acasă, rămân trăznit: toate mașinile erau cu ștergătoarele ridicate. No, mi-am pus neuronul la contribuție și am elucidat misterul: un vecin s-a gândit el că ar fi interesant să-și ridice ștergătoarele pentru ca să nu i se lipească de geam deoarece ningea. Nu ningea cu superglue, dar el probabil n-a vrut să riște. Nu are sens? Știu, însă ideea lui a devenit Miss Ideea 2009 în mai puțin de 24 de ore, fiind adoptată de tot blocul. Puterea spiritului de turmă mă uimește încă o dată.
***
Românii nu au pic de bun gust la împodobit exteriorul caselor cu ocazia sărbătorilor. Vorbesc despre instalațiile cu beculețe care, de vreo câțiva ani, au început să fie puse de conaționali și prin alte locuri decât pe eternul brad. Știm cu toții cum își împodobesc americanii casele de Crăciun. Copil fiind, vedeam în filme locuințe împodobite care de care mai creativ, cu mii de beculețe în toate culorile. Dacă americanii au o experiență de peste juma de secol în așa ceva, românii sunt abia la început. Și se vede. Am avut ocazia să constat fenomenul pe ruta Cluj-Baia Mare. Astfel, avem de a face cu două feluri de kitsch. Primul este generat de ăia pe care nu-i lasă zgârcenia/portofelul să cumpere mai mult de o instalație pentru exterior. Asta rezultă într-o dâră strâmbă de lumină pe-un colț de marchiză sau deasupra unui geam. Casa arată mai rău decât dacă n-ar fi împodobită. Apoi sunt aceia care bagă bani în zeci de instalații de toate culorile, dar pe care nu îi duce capul să le așeze într-un mod ordonat. Dacă la americani o casă ar arăta așa:
la români arată ca cea de mai jos (cu verde, roșu și galben am marcat instalațiile):
***
Am primit cadou de la soră-mea ceva ce-mi doream din liceu, sau oricum, de așa multă vreme încât am și uitat că între timp am crescut mare și-mi pot permite: un Powerball. Mi-a luat cam juma de oră să învăț să-l manevrez și declar solemn că e o jucărie foarte serioasă, care dă dependență. Această dependență a fost comparată cu cea pentru cubul Rubik, însă eu aș menționa că, spre deosebire de cub care cere un IQ peste medie, bila necesită doar niște încheieturi țapene. It’s fun thou.. I-am comandat și un turometru fiindcă vreau să știu câte turații pe minut sunt în stare să generez . Comic spre tragic, dar rămas la stadiul de comic fiindcă s-a terminat cu bine: o colegă de redacție era să leșine după ce s-a jucat 5 minute cu bila. Cică de la leduri. Ar fi fost probabil prima persoană din lume care ar fi dat la rațe de la un Powerball.
***
Navingând prin iTunes Store am găsit o aplicație foto foarte utilă pentru iPhone și pe care am dat 1,59 euro fără să clipesc. Este vorba de TrueHDR, iar numele nu este degeaba: aplicația chiar permite realizarea fotografiilor HDR (High Dynamic Range) direct de pe iPhone, fără trepied și fără procesare ulterioară pe PC. Procedura e foarte simplă: vezi o scenă cu contraste puternice, pornești aplicația, faci o poză cu expunerea setată pe partea întunecată a imaginii (rezultă că zonele luminoase vor fi supraexpuse), apoi o altă poză, din aceeași poziție, în care expui corect partea luminoasă (zonele întunecate vor fi subexpuse sau chiar negre) și gata: aplicația ia cele două poze, le aliniază, le procesează și îți servește imaginea HDR finală care, după cum se vede în exemplele de mai jos, se apropie destul de mult de ce vezi în realitate:
Scriu și eu la o săptămână după ce m-am întors din mica excursie la Roma, nu pentru că n-aș fi avut chef ci pentru că n-am avut când. Încă din aeroport, unde am așteptat Wizzair-ul de ni s-a acrit, am purces la citit mailuri și odată ajuns acasă am continuat cu butonatul cam până azi.
Revenind la excursie, drumul încolo a fost gen roller coaster, cu avionul dansând printre nori negri și fioroși. Am avut și un gol de aer din ăla care te face să simți că plutești pentru un moment deasupra scaunului, ținut de centură. De data asta aplauzele la aterizare m-au uns pe inimă.
Roma… cum o știam de anul trecut. Am avut noroc de soare și temperaturi de tricou așa că am profitat și am bătut per pedes zeci de kilometri pe zi. Dacă ignor faptul că orașul este pe alocuri destul de jegos și abundă de cerșetori, recunosc că m-am îndrăgostit de el. Nu m-am așteptat să văd atâția turiști câți erau, mai ales în această perioadă; se pare că gripa porcină, criza și alte sperietori la modă nu prea au în realitate efectul mediatizat.
Ne-am cazat la Hotel Andreina**, la 1 minut de stația Termini. Condiții foarte bune, însă am stat prea puțin în camere pentru a le putea “testa” cu adevărat confortul.
***
***
Piața Spania, inundată de turiști
***
Am vizitat muzeele Vaticanului, duminica, exact când intrarea e gratuită și vin în jur de două milioane de turiști din tot Universul să le viziteze. Mergeam noi așa de-a lungul cozii, și, pe când am ajuns la kilometrul doi, am hotărât că nu are sens să ne petrecem o zi prețioasă din excursie lângă niște ziduri. Ne-a racolat însă o româncă ce ne-a tot filat în timpul ăsta și care ne-a promis că, în schimbul unei sume “modice” de 24 de euro / persoană o să ne ducă oblu la intrarea în muzeu și cu un ghid pe deasupra. Deși aveam mari dubii am urmat-o. Într-adevăr, ne-a dus până la vreo 50 de m de intrarea în muzeu, unde, lângă coada kilometrică era deja un grup de racolați așa ca noi strânși în jurul unui… să-i zic băiat, mic și negricios, care turuia ceva într-un microfon. Am primit și noi un fel de radiouri și o cască de unică folosință pe care am băgat-o în ureche, auzind astfel ce zicea băiatul, care s-a dovedit a fi însuși ghidul. Român și el cum altfel. Care vorbea într-o engleză perfectă povestind din istoria Vaticanului tot felul de chestii. Cum se strânseseră deja vreo 30 de oameni, ghidul a început să ne ghideze spre… coadă. În care s-a băgat cu dezinvoltură și ne-a băgat și pe noi, gesticulând și turuind una-ntr-una ca să nu poată să-i zică ăia ce stăteau deja de două ore un “Fuck you, de ce te bagi în față împreună cu încă 30 de oameni după tine?”. Mă rog, nouă ne convenea. Și uite așa ne-a vorbit ghidul continuu vreo două ore și jumătate, pe tot parcursul vizitei în muzeu, de mi-a venit spre final să-l mai plătesc o dată. Omul își cunoștea lecția la perfecție, făcea glume, dialoga cu grupul, ce mai, muncea în adevăratul sens al cuvântului. Despre muzeu nu prea am ce zice, chestii interesante în el însă nu m-a dat nimic pe spate, nici măcar Capela Sixtină un erau niște neni care făceau la intervale regulate “Șșșșșșșșșșșștt” adică “Tăceți dracului” în limbaj universal. Nu mai zic de blițuri care deși erau interzise cu îndârjire, erau folosite cu și mai mare îndârjire. Deci cum ziceam, Capela Sixtină am văzut-o ca pe o cameră mare, dreptunghiulară, fără alte brizbriz-uri în afara picturilor ce o fac faimoasă. În schimb bazilica Sfântului Petru m-a lăsat și anul ăsta cu gura căscată.
Bazilica Sf. Petru, văzută din castelul Sant’Angelo
***
***
Poză făcută într-o biserică (nu mai știu exact care), cu telefonul
***
Metroul, la fel de “frumos” ca și anul trecut…
***
Nu știați că în Roma găsiți și piramide? Nici eu.
***
Până la urmă n-am mâncat deloc pizza, în schimb am încercat fettuccine ai funghi porcini și lasagna, ambele mi-nu-na-te. Nu mai mănânc lasagna de la Pizza Hut din mall niciodată. Da, și am mâncat și la Mac, fiindcă vă spun sincer că în Roma Mac-urile sunt mai dese decât pizzeriile.
***
Ne-am orientat în principal cu ajutorul telefonului, care s-a dovedit a fi scula ideală de navigat și cu ajutorul căruia am scutit o grămadă de timp. Aplicația Google Maps ajutată de busola digitală și de GPS-ul telefonului rulează și este cea utilă chestie de la inventarea hărților încoace. Cu o mențiune: ca să funcționeze, Google Maps are nevoie de net. Iar netul în roaming…
Vă imaginați probabil că am plătit o sumă usturătoare pentru roaming-ul de date pe care l-am folosit prin toată Roma. Așa e. În prima zi după ce am sosit înapoi în România aveam cost suplimentar 6 euro. Culmea fericirii, laude și osanale cântate Orange-ului. A doua zi aveam deja 22 de euro cost suplimentar, semn că înainte cu o zi Orange-ul mă-sii nu primise încă toate facturile de la operatorii pe care i-am “solicitat”. A treia zi… nici nu vă mai spun că vă vine rău. Măcar pot să-mi plătesc 80% din sumă cu puncte Thank You așa că nu sufăr prea tare, însă totuși, roamingul de date este o afacere obscenă. 4 euro pe megabyte descărcat, fără TVA. Iar iPhone-ul a descărcat cu generozitate.
***
Am și filmat, sper să-mi găsesc vreo câteva ore să încropesc un filmuleț.
Multe motive pentru care n-am mai scris în ultima vreme. Iată unul plauzibil/previzibil: am avut gripă (nu voi ști niciodată dacă porcină). După ce am rezistat cu succes vreo lună timp în care colegii de la serviciu se descompuneau și lichefiau în fața mea, cocktailul de viruși pe care l-am înfulecat în tot acest timp a reușit să-mi provoace o gripă ca la carte, adică knock out cu febră, tuse, durere de cap de-mi venea să mi-l tai etc… Trei zile am stat ca o legumă și am studiat tavanul, câteodată geamul, o experiență revelatoare fiindcă mi-am dat seama că nu mai făcusem de mult timp așa ceva. Un pic de meditație face bine. Pe lângă medicație. Am slăbit și trei kile cu ocazia asta iar Laura mă invidiază. Tocmai de-aia cred că a ținut să mă pupe-n bot în a treia zi de boală, ca să aibă și ea ocazia de a slăbi gratis.
***
Am lansat noi ăștia și astea de la Foaia noul site al ziarului, www.ftr.ro. Lansarea s-a făcut pe tăcute fiindcă nu știam exact dacă va crăpa la cinci minute de la lansare sau nu. N-a crăpat dar cum are ștampila beta în frunte înseamnă că poate manifesta în următoarea lună buguri mai mult sau mai puțin înspăimântătoare. După cum probabil ați remarcat, la site nu-i mai zice Foaia transilvană, că nu sună cool, ci FTR. Care vine de la… ghici ce. Design by me, programare by KL Software.
***
Vineri noapte mă duc să mânc o pizzoancă… Mă întorc luni.
Weekend-ul ăsta am fost cu nevasta la Arsenal Park, o “unitate militară de vacanță” situată, greu de crezut, chiar în România. Lângă Orăștie, pe o suprafață de 80 de hectare se întinde un complex de vacanță de patru stele unde, chiar dacă ai rămâne o săptămână, nu ai avea cum să te plictisești vreun moment. Odată ajunși în stabiliment am uitat complet de lumea de afară și timp de două zile n-am știut ce-i ăla TV, PC sau net.
Într-un cadru natural, plin de vegetație, se găsesc locuri de cazare cu paturi amenajate în taburi sau pe afeți de tun dar și camere “normale” cu două paturi sau chiar vile de lux. Noi am fost cazați într-o așa-numită “cameră a ofițerilor” în care ne-am simțit ca acasă, având la dispoziție tot confortul necesar. Pentru prima dată după multă vreme am găsit niște perne ca lumea!
Tot parcul este plin de vehicule militare scoase din uz care contribuie din plin la senzația că te afli într-un spațiu de cazarmă.
Ce am făcut? Pe lângă multe plimbări pe jos și cu bicicletele (care sunt la liber) am profitat de amabilitatea gazdelor și ne-am bucurat de ture cu boogie-uri și mașinuțe de golf, am jucat minigolf și am fost zdruncinați într-o plimbare memorabilă cu un transportor pe șenile, bătrân da’ rău. Ne-am dat și cu tiroliana.
Mi-a plăcut în mod deosebit airsoft-ul, Arsenal Park având niște locații ideale pentru partide de airsoft. Băieții de la Airsoft Deva au adus echipamentele și au avut răbdarea să ne explice regulile. După care s-a trecut la acțiune. La final, pe lângă experiența în sine eu am avut un motiv în plus de încântare, reușind să dobor o pradă valoroasă: un exemplar din specia groparienilor. Primele două partide am reușit să scap nepușcat fiindcă ostilitățile s-au desfășurat printre niște ruine. Când vânătoarea s-a mutat în pădure, lucrurile s-au complicat. Dacă toți erau îmbrăcați în costume de camuflaj, sau oricum, măcar în culori neutre, eu zburdam printre copaci îmbrăcat în… roșu. Drept urmare cred că n-au trecut două minute și am fost executat cu două bile-n meclă.
Seara am stat în jurul unui foc de tabără uriaș (cel mai mare văzut de mine până acum) și am mâncat diverse bunătăți la grătar, udate cu bere și pălincă.
Tot respectul pentru gazde, doamna Amalia Matei (PR), domnul Marius Cristescu (unul dintre proprietarii parcului) și simpaticul Berni care s-au asigurat că “delegației” de bloggeri nu-i lipsește nimic.
Arsenal Park pare a fi din toate punctele de vedere cel mai bun loc pentru teambuilding-uri. Tot ce pot să spun este că au mai rămas atât de multe activități recreative de făcut în Arsenal Park încât la anul ne vom reîntoarce 100%, pentru cel puțin încă un weekend de “militărie”.
Mai jos sunt un slideshow (click pe slideshow pentru a accesa galeria întreagă) și niște poze, o să postez și un filmuleț cu ce-am filmat puțin mai incolo. OK, filmul e gata și vizionabil aici.
UPDATE: despre weekend-ul de pomină au scris: Andrei Crivăț (are un film cu o coloană sonoră tare de tot), Visurât (I, II, III), Denisa (poze superbe), Nebuloasa (cu lux de amănunte), Orădeanul (alte poze faine) și Lilișor (întreiepisoade), Groparu (cu și mai multe amănunte), Ovidiu Sârb (un milion de poze) și a sa Corină. Deci, așadar și prin urmare concluzia-i că or scris mulți, ceea ce numa bine poa să-nsemne
Și suntem la Paris, ultima oprire înainte de zborul spre Cluj de marți, am sosit acum vreo trei ore cu trenul. Ne-am cazat la același hotel ca și anul trecut, exact în aceeași cameră:) Drumul Clermont-Paris a durat vreo trei ore și un pic, trenul mișcându-se cu suta la oră lejer. Are rost să mă apuc să povestesc cum sunt trenurile la ei față de cele ale noastre? N-are. Gara Lyon din Paris era plină de TGV-uri, faimoșii bolizi feroviari care arătau fioroși și parcă veniți din viitor. Pe sub gară trece… natural, metroul, hop-on în el, hop-off la Arcul de Triumf, respectiv lângă hotel.
Mai pun jos câteva poze din Monaco și din Cannes. Deja mă simt copleșit de cele aproximativ 2500 de poze câte s-au adunat, o să am de lucru o săptămână să le sortez…
Iahturi cat blocurile in Monaco
Preferatul meu de la Acvariul din Monaco. Rechinii nu m-au impresionat
O vedere splendida asupra Monaco-ului
Sa te tot plimbi pe astfel de strazi, sau si mai bine, sa locuiesti…
Dupa ora pranzului, doar bucatarii se mai plimba pe strazile din Monaco
Show stradal in fata Palatului Festivalurilor din Cannes
Ieri am plecat din Nisa spre Monaco, drum de vreo 15 kilometri ce șerpuia pe munte și prin munte cu o vedere splendidă asupra mării. În Monaco am stat aproape toată ziua, am vizitat Muzeul Oceanografic cu celebrul său Acvariu și ne-am minunat de peisaj și de frumusețea orașului și portului. Seara am luat-o spre Cannes unde aveam rezervare la un hotel micuț la 300 de metri de plajă. Îngrijorarea mea cu privire la disponibilitatea locurilor de parcare s-a dovedit a fi nefondată. Ca și în Nisa, am găsit un parking suprateran la o aruncătură de băț de hotel.
Urmează câteva poze de la Nisa, făcute în 14 iulie de ziua Franței și câteva de la Monaco. Click pe poze pentru a accesa variantele mari.
WiFi în hotelul din Nisa. That’s good, conectat peste tot…
644 de kilometri în cinci ore și cincizeci de minute. Așa se conduce în Franța. N-am avut nici un fel de problemă, parcă m-am născut pe autostradă Am mers legal cu 130 și 110, ocazional cu 150 când vedeam că toată lumea merge așa. Deși am dat ceva bani la ieșirile de pe autostrăzi, nu-mi pare rău. Să faci un asemenea sistem colosal de drumuri și să-l mai și întreții la standarde maxime de calitate presupune o muncă titanică și o determinare pe care nu cred că o vom vedea vreodată în România.
GPS-ul ne-a dus până în fața hotelului, cazarea a decurs rapid iar mașina am lăsat-o într-un parking suprateran din apropiere. Am început apoi colindatul. Sincer nu am cuvinte suficient de măiestrite pentru a descrie frumusețea acestui oraș, dar dacă mi-aș fi imaginat un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc, cu relief, arhitectură, oameni, climă și tot ce l-ar mai defini, rezultatul ar fi fost o copie fidelă a Nisei. Postez mai bine câteva poze. Mâine e zi de plajă și de mâncat moules și ce-om mai găsi apetisant din specialitățile locale la una dintre minunățiile de terase, după care seara vom urca undeva pentru a admira focurile de artificii căci 14 iulie este ziua națională a Franței.
O plimbare pe plajă noaptea….
Terase și turiști
Highlife…
Străduțe înguste peste tot, o parte din ele înțesate cu restaurante și magazine de suveniruri, altele liniștite precum cea de mai sus
Ok, după un zbor plăcut cu Boeing-ul de la Malev am aterizat pe Charles de Gaulle, pe o vreme mult mai răcoroasă ca în Cluj, foarte pe placul nostru. Din aeroport ne-au luat cu mașina Ioana și Thomas, cei doi prieteni care locuiesc în Clermont Ferrand, un orășel la vreo 400 de kilometri de Paris. Ideea era să ne scutească de un drum mai lung cu trenul. Din păcate decizia s-a dovedit a fi catastrofală. Am ajuns in Clermont Ferrand dupa vreo 8 ore de condus si 4 sandwichuri cu ton, autostrada cu 4 benzi pe sens si pe alocuri chiar cu 8 fiind se pare neincapatoare pentru cei 10 milioane de francezi ce au plecat care pe unde a apucat la sfarsit de weekend. Mergeam cu 150 cateva minute, apoi juma de ora ne taram ca melcii in blocaje mamut. Am avut timp berechet să observ fauna de pe autostradă și am tras câteva generalizări: nu există mașină fără GPS. Era chiar comic să vezi toate ecranele luminate care arătau exact aceeași hartă. Cum lumea plecase în vacanță, mașinile erau înțesate de bagaje, biciclete, copii și nu puțini câini. De asemenea majoritatea pasagerilor de pe scaunele din spate se uitau la filme pe niște mini ecrane prinse de tetiere.
În Clermont am stat zilele astea la Ioana și Thomas, fiind răsfățați cu specialități culinare franțuzești și cu plimbări “ghidate” prin oraș. Care oraş, deşi ne-a fost prezentat ca o versiune a Clujului, nu are nici o legătură cât de mică. Ca orice oraş franţuzesc care se respectă Clermont are străduţe medievale pavate, clădiri vechi cu felinare, locuri de promenadă pline de flori, restaurante şi terase stradale şi, normal, o ditai catedrala gotică cu un aspect foarte dark ce o făcea şi mai mişto. Culoarea neagră se datorează rocii vulcanice din zonă folosită la construcție. Fiindcă, aşa ca un bonus, dacă mai era nevoie, oraşul se află lângă vreo câteva conuri vulcanice stinse, numai bune de vizitat şi de amenajat parcuri turistice pe ele. O să le vizităm vineri.
Am avut şi privilegiul de a participa la o petrecere a burlacilor în toată regula, conform tradiţiei locale, prietenii noştri având nunta săptămâna viitoare. Cum se desfăşoară o petrecere a burlacilor? De-a dreptul fascinant. O să revin într-o postare viitoare cu detalii.
Mâine la ora 6 a.m. plecăm din Clermont, direcţia Cannes, Nisa şi Monte Carlo. Vom sta câte două nopţi în Nice şi Cannes de unde vom da o fugă, două, la Monte Carlo. Am de condus 644 de kilometri, iar cu ajutorul bunului GPS distanţa o vom parcurge în maxim 6 ore. Cum nu am mai condus până acum în altă ţară decât România cred că o să fie interesant, mai ales că am la dispoziţie 115 cai putere, o altă premieră eu fiind obişnuit cu cei 75 ai Loganului:)
Revin cu poze de om avea net pe acolo, de nu, vineri suntem înapoi în Clermont la nuntă şi le postez atunci. Duminica viitoare direcţia Paris pentru două zile, iar marţi noaptea vom fi în Cluj.
Bun, gata zborul, back on Earth, back to Romania, back 100 years. Încep să mă întreb dacă este o idee aşa de bună determinarea mea de a călători cât mai mult, în sensul că, după fiecare loc vizitat, creşte în mine frustrarea de a fi român şi-mi fac sânge rău (degeaba). Poate ar trebui să-mi găsesc şi eu destinaţii gen Somalia sau Afganistan, ca să văd că se poate şi mult mai nasol. Pe de altă parte întotdeauna există ceva mai nasol, pe Lună de exemplu e şi mai rău ca în Somalia, dar asta nu înseamnă că într-o zi nu o să existe autostrăzi şi metrouri pe acolo. În România în schimb… nu cred.
Am ajuns în Londra miercuri dimineaţa şi am plecat duminică tot dimineaţa. Patru zile însorite (noroc chior la cum e de obicei vremea acolo) şi extraordinar de pline în care am văzut din oraş cât ne-au ţinut puterile. Au mai rămas chestii interesante, data viitoare însă…
Am aterizat pe aeroportul Luton, în afara Londrei, unde sunt direcţionate zborurile lowcost ale Wizzair, EasyJet şi alte companii care au în comun preferinţa pentru culorile turbate cu care-şi vopsesc avioanele şi “dot” com-ul din coada numelui. Primul contact cu ceea ce înseamnă civilizaţie a constituit-o existenţa WiFi-ului gratuit în autocarul cu care am mers înspre Londra, de unde am putut să-mi verific mailurile şi să tweet-uiesc un pic ca un snob ce sunt cât timp eram pe autostradă.
Pe scurt ce mi-a atras atenţia şi am ţinut minte:
Aeroportul Luton
O reprezentare realistă a aeroportului Luton sună aşa: aeroportul din Cluj/Tîrgu Mureş e cam cât veceul din aeroportul Luton, aeroport care la rândul lui e cam cât suprafaţa cumulată a veceurilor din aeroportul Heathrow. Cu toate că pistele din România îs scurte ca dracu şi de obicei piloţii trântesc avioanele de pământ de-ţi clănţăne dinţii, e de apreciat faptul că la întoarcere pilotul a executat o aterizare foarte lină pe aeroportul din Tîrgu Mureş, semn că depinde şi de pilot cum tratează problema pistelor scurte.
Cazarea
Am stat la Ramada Jarvis Hotel, situat lângă Hyde Park. În cameră era destul de gălăgie de la traficul de afară fiindcă geamurile erau de prin 1900 toamna. În rest LCD TV, apă minerală reîmprospătată zilnic, aer condiţionat, curăţenie. Bilă neagră: internetul, care costa 7 lire pentru o oră, 12 lire pentru o zi. Oricum ai lua-o, e hoţie la drumul mare.
Transportul
Pus la punct până în cele mai mici detalii, autobuzele cu etaj, metroul şi taxi-urile fiind folosite intens de toată lumea.
Metroul este foarte asemănător cu cel din Paris în sensul că vorbim de o reţea complexă dar în acelaşi timp uşor de folosit care străbate Londra în toate direcţiile. Cu un “pass” de turist am avut 4 zile acces nelimitat la metrou şi autobuze. Am învăţat rapid să ocolim orele de vârf când rişti să fi luat pe sus de valul de lume ce iese de la muncă şi invadează staţiile. Propoziţia “Mind the gap between de train and the platform” mi-a rămas pe veci întipărită în creier la cât de des am auzit-o. Probabil au fost mulţi cu membre rupte după ce au picat între metrou şi peron. De asemenea, am mai învăţat o regulă: nu se intră niciodată într-un metrou de unde se aude cântând un cor de suporteri.
Lumea în general tăcută în mijloacele de transport, 90% fiind cu ochii într-o carte, într-un ziar sau ascultând muzică la, desigur, iPod. Notă discordantă fac turiştii (cei spanioli fiind guralivi din cale afară).
Taxiurile în Londra sunt toate la fel, şi mă refer aici la tipul de maşini folosite, aşa numitele “Hackney Carriages”, spaţioase şi construite exclusiv pentru acest scop, mai mare dragu’ să le vezi pe stradă.
Avioanele zboară ca muştele, în orice moment te-ai uita în sus vezi cel puţin unul, nu degeaba este oraşul cu cel mai aglomerat spaţiu aerian din lume. Zumzăitul e pe măsură.
Trecerile de pietoni
În Londra există treceri de pietoni semaforizate şi atât. Unde nu este semafor nu este nici trecere marcată. În loc de trecere stă scris pe marginea drumului Look left sau Look right, după caz, ca să ştii de unde te loveşte. Deci ai voie să treci strada dar maşinile au prioritate. Am luat la claxoane de mi s-a aplecat până mi-am dat seama cum stă treaba. Am ajuns să tresar la orice frână sau claxon chiar şi când eram pe trotuar.
Mâncare
Fish & chips desigur, adică fast-food-ul tradiţional, bun, yummy, ceva bere brună locală care nu mi-a plăcut, un mic dejun cu cârnaţi şi fasole, ceai tradiţional nu, că nu-mi place ceaiul, şi cam atât din bucătăria locală, mai am de studiat. În rest am fost la un restaurant italian, la Pizza Hut, Mac şi Burgerking. Cred că bat recordul la colesterol de-mi fac acu analizele.
Gagici
Contrar aşteptărilor Londra stă binişor la capitolul ăsta. Nu am văzut grase, obeze sau purcici decât puţine, aşa cum sunt peste tot de altfel. În rest englezoaice tipice slăbuţe şi nu foarte frumoase, mari amatoare de jogging, bicicletă, multe blonde. La capitolul îmbrăcăminte pot spune, atât cât mă pricep, că englezoaica de rând nu prea excelează. Combinaţii neaşteptate şi culori cam aiurea după gusturile mele. Am văzut şi eleganţă, mai ales în plimbările pe Oxford Street, paradisul cumpărăturilor şi al piţipoancelor din lumea întreagă. Louis Vuitoanele stăteau grămezi.
Curăţenie
Curat cum la noi n-a fost și nu va fi vreodată, poate şi pentru că dacă scăpai o gumă pe jos în staţia de metrou în cinci minute venea un negru cu o pungă şi un cleşte şi o lua de pe jos.
Forţa de muncă
În Londra cred că nu s-a abolit sclavia or something. Chelneri, gunoieri, soferi de autobuz, vânzători la supermarketuri, portari etc, toţi, dar absolut toţi erau negri sau indieni. Cu toate astea taxiurile erau conduse exclusiv de albi.
Parcuri
O mulţime de parcuri, cam cât oraşul meu natal bucata, frumoase , cu minim un lac şi pline ochi de lume, lebede, raţe, porumbei. Jogging-ul este la mare modă, fuge lumea în draci. Şi nu doar în parcuri. Nu știu ce campanii s-au folosit pentru a stimula cheful de mișcare al londonezilor, dar ar fi bune și pe la noi. Biciclişti de asemenea peste tot, drumurile sunt aproape toate dotate cu pistă pentru biciclete.
iPhone-ul
Cam la fiecare 5 telefoane văzute apărea şi câte un iPhone/iPod Touch. Și al meu s-a dovedit aur curat. Profitând de GPS-ul încorporat şi de reţelele wireless gratuite ce se găseau relativ des dar şi de roamingul nesimţit de scump de la Orange, am scutit foarte mult timp fiind conştient tot timpul exact în ce loc mă aflu, unde sunt cele mai apropiate staţii de metrou, care sunt cele mai rapide rute spre un obiectiv turistic. Google Maps rulz.
Camere video stradale
Peste tot dar sincer nu prea mi-a păsat de ele.
Altele
* În restaurantul de lângă Turnul Londrei ne-a servit o româncă foarte amabilă.
* Unde există spaţiu verde în Londra, există şi oameni care stau pe el. La noi parcă iei amendă dacă faci asta.
* Covent Garden este unul dintre locurile cele mai pline de viaţă din Londra, în special noaptea. Plin de tineri cu chef de petrecere, gagicuțe îmbrăcate sau mai puţin îmbrăcate, street performers, turişti. Restaurantele gem de lume, berea la halbă se bea stând în picioare în faţa localurilor.
* Mă simt dator să comentez chestiile văzute în muzeul de artă modernă Tate. Dacă ce-am văzut acolo se cheamă artă modernă, mă tem că omenirea nu mai are nimic de oferit şi putem să ne resemnăm că mai mult nu putem. Un film cu un dobitoc în puţa goală care se mânjea cu ketchup şi apoi se tăvălea în fulgi, un tablou roşu cu o dungă maro pe margine, o funie aruncată “artistic” în mijlocul podelei… asta e artă modernă. Au fost şi nişte exponate creative dar nu mă sfiesc să categorisesc trei sferturi dintre “operele” expuse drept nişte porcării ce păreau realizate de nişte oameni cu înclinaţia artistică a unui pet de Cola. În viziunea mea artist e cel care face mai întâi o operă de mare valoare pe care nu o poate reproduce nimeni, artist căruia îi este permis apoi să facă şi un rahat de lucrare într-un moment de rătăcire. Dar dacă îţi începi cariera cu un kkt şi altceva nu eşti în stare să faci, nu te mai minţi singur şi du-te la vândut şaorme… În poza de mai jos sunt două tablouri, click pentru a mări şi vă las să ghiciţi care dintre ele este expus în Tate Museum şi care la Galeria Naţională din Londra
***
Pentru mai multe fotografii din excursie click pe thumbnail-ul de mai jos:
October 20th, 2010
N-are rost să vă povestesc cum am reușit să fac rost de el. Nu știu ce se întâmplă și de ce Orange-ul nu reușește să facă față cererii, dar pe căi “naturale” cred că îl obțineam de Paști.
:
Pentru prima dată în Germania. Habar nu aveam cum va fi în Dusseldorf, destinația fiind aleasă în principal pentru prețul scăzut al biletelor. Se pare însă că am făcut o alegere inspirată. Şi tristă în acelaşi timp. Am văzut cum se poate trăi frumos. Am înjurat țara în care am avut ghinionul să mă nasc. Deşi, după ce am ieșit de câteva ori afară din țară mi-am promis că nu o să mai fac comparații România-restul lumii fiindcă rezultatul e de fiecare dată același: România e de rahat, nu am reuşit nici de această dată să ignor milioanele de lucruri ce ne deosebesc oraşele de cele din lumea civilizată. Cum ar fi parcurile kilometrice, drumurile şi trotuarele întreţinute perfect oriunde te-ai afla în oraş, nu doar în centru, zero câini vagabonzi, tramvaie care aduc a mercedesuri, clădiri renovate, copaci peste tot, oameni veseli cu poftă de viaţă. Pur şi simplu nu ne mai săturam de plimbări, de terase, parcuri şi magazine, am străbătut oraşul în lung şi în lat parcă încercând să-i găsim o hibă care să ne arate că nu este totul aşa de frumos cum pare la prima vedere. Fail. Nu vă mai zic de zonele rezidenţiale ale Dusseldorfului, pe străzile cărora ne-am plimbat duminica dimineaţa, sub un soare călduţ şi într-o linişte deplină. Să-mi vină să plâng, nu alta. Şi nu fiindcă-mi lipseşte ceva, sau de invidie, ci pentru că îmi dau seama ce retardaţi cu pretenţii ne conduc, şi cât de exasperant de puţin se face în ţara noastră.
Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:
), jumătate relativ acceptabile. Pe lângă asta am realizat că am un calculator de toată jena care aproape își dă duhul când vreau să editez HD-uri. Fiindcă mi-ar fi luat juma de viață să adaug și explicații text la fiecare scenă, am lăsat-o baltă și m-am mulțumit cu înșiruirea lor 
Din ciclul vecinii mei. Prima noapte de ninsoare. Zăpadă peste tot, inclusiv pe mașini. Nu-i nimic, curățat dimineața mașina, plecat la treburi. Venit seara. În drum spre scara blocului observ o mașină cu ștergătoarele ridicate. Mă mir, fiindcă unde stau eu acum e loc de parcare ca la hipermarket, și nimeni nu încurcă pe nimeni. Hm, deci au început deja să și-o tragă pe pozițiile de parcare, îmi zic, și intru în bloc. În timpul nopții a nins iar. Dimineața, în drum spre mașină, văd alte trei mașini cu ștergătoarele ridicate. WTF? Seara, când ajung acasă, rămân trăznit: toate mașinile erau cu ștergătoarele ridicate. No, mi-am pus neuronul la contribuție și am elucidat misterul: un vecin s-a gândit el că ar fi interesant să-și ridice ștergătoarele pentru ca să nu i se lipească de geam deoarece ningea. Nu ningea cu superglue, dar el probabil n-a vrut să riște. Nu are sens? Știu, însă ideea lui a devenit Miss Ideea 2009 în mai puțin de 24 de ore, fiind adoptată de tot blocul. Puterea spiritului de turmă mă uimește încă o dată.
Navingând prin iTunes Store am găsit o aplicație foto foarte utilă pentru iPhone și pe care am dat 1,59 euro fără să clipesc. Este vorba de 
