(Postare fara diacritice, scrisa fiind de pe telefon, care are, dar nu prea la indemana. Diacritice.)
Fiindca am priza in tren si ma plictisesc – nu cumva sa citesc o carte, doamne fereste – scriu pe blog. Ma indrept inspre Clermont-Ferrand dinspre Paris. Cu 160 km/h, conform gps-ului.
- Degivrarea avionului inseamna plecare cu intarziere si ca nu vezi nimic pe geam la decolare si minute bune dupa ce esti sus. Solutia aia cu care dau pe avion se intinde pe geam si-l fac aproape opac. Dupa ce geamul se curata de la frecarea cu aerul, raman dare de gheata care strica pozele. De dezamagire, mi-am luat un sandwich cu sunca si o apa plata cu adaos 800%.
- Niste statistici spun ca aproape jumatate dintre pasagerii de la bordul unui avion uita/nu au chef sa-si opreasca telefoanele mobile inainte de decolare. Cei care si le pun pe “plane mode” nici nu sunt luati in considerare. Ar cam rezulta ca telefoanele lasate pornite in avion sunt inofensive.
- Parisul, lovit de o vreme mohorata dar nu foarte friguroasa, geme de turisti in penultima zi din an. La turnul Eiffel erau cozi ca in plin sezon de vara. Deoarece destinatia noastra finala era Clermont Ferrand, am lasat in gara bagajele intr-un… loc de lasat bagajele (cu plata, normal) si am luat-o la plimbare prin oras. Cu un bilet de metrou valabil o zi, ne-am reamintit de ce ne place Parisul.
- La metrou se cerseste profesionist. Ca sa intelegeti: trompetist cu orchestratie ce se auzea din niste boxe, teatru de papusi cu fundal muzical, acordionist insotit de solista si obisnuitii violonisti.
- Imi place mirosul din metrou, inca nu m-am prins de ce, ca e un fel de amestec de cauciuc cu cabluri incinse.
- Prin jurul Notre Dame patrulau trei politisti romani. La vanatoare de cersetori mioritici, probabil.
Acum zice în difuzoare ceva cu “madames et monsieurs” si cu “merci“, deci cred ca am ajuns la destinatie.
…și ar fi trebuit să dorm, fiindcă peste trei ore trebuie să mă trezesc. Mă uit cum ninge, pentru prima dată serios iarna asta. Exact când am eu avion. Nu-i bai cică, Yahoo Answers zice că-i ok, numai să nu se transforme în viscol. Om vedea peste câteva ore.
Și m-am întos… Ideea de a merge în Elba a venit cam așa: “Ia uite, sunt bilete ieftine către Pisa în septembrie” (eram în martie) “Hm, dar altceva pe lângă Pisa nu mai e de văzut? Că am auzit că e cam mic orașul…” (se deschide Google Maps) “Păi ar mai fi Florența și relativ aproape văd că-i insula Elba” “Insulă? Gata, mergem!”. Și cam atât. În afară că a fost locul de exil al lui Napoleon, eu nu știam nimic despre insula cu pricina. Au trecut lunile și a venit și ziua în care am pornit vitejește spre meleagurile toscane, înainte de a se face ziuă, că atunci primește Wizzair-ul culoare ieftine de zbor, ca orice low-cost care se respectă. Am aterizat în Pisa, după care am luat autobuzul până la gară, trenul până în Piombino în port și de acolo feribotul “Moby Baby” până pe insulă. Ceea ce a urmat a fost o excursie de poveste, într-unul dintre cele mai faine locuri unde se poate trăi pe Pământul ăsta (și unde trăiesc oameni pe care îmi este cam ciudă, deși ei n-au nicio vină). Am rezervat hotel pentru cinci nopți în Elba, o noapte în Florența și una în Pisa, de unde ne-am și întors cu același avion matinal.
Urmează impresiile și poze alese cu mare greutate din cele peste 3.000 pe care le-am făcut.
Elba s-ar putea rezuma așa:
Dar să detaliem totuși:
Ajunși pe insulă și după ce GPS-ul ne-a zis că avem vreo cinci kilometri până la hotel, am luat autobuzul. Tot GPS-ul ne-a arătat și la ce stație să ne oprim. Pfuai, ce șmecheri suntem. După care am luat una peste bot, deoarece coordonatele hotelului de pe booking.com erau puse de o persoană nu foarte inteligentă cu o aproximație de vreo doi kilometri pătrați. Astfel că am executat o fază ca-n filmele cu proști. Adică așa:
Bun, am ajuns până la urmă la complexul de apartamente, cam prăfuiți de la atâta mers pe marginea șoselei care nu avea trotuare că în Elba nu există acest concept, eu pe deasupra un pic mort, că eram înhămat la trollerul în care Laura a reușit eroic să înghesuie un dulap întreg de haine de-ale ei și un sertăraș de haine de-ale mele. Tot în acea zi ne-am dat seama că, dacă vrem să facem ceva interesant pe insulă n-ar fi indicat să ne bazăm pe autobuze. Circulau prea rar și opreau în prea puține locuri. Așa că ne-am întors în port, de unde am închiriat o mașină. De fapt să nu exagerez, un Panda :
Deși inițial ne-am făcut probleme că o să încurcăm grav traficul de pe insulă, ne-am calmat rapid după ce am constatat că viteza maximă cu care se circula era de 60 iar pe lângă noi se deplasau și vehicule cu mult mai mulți ani la bord și de cele mai multe ori cu mult mai puține roți.
***
A doua zi, după niște plajă, am început să explorăm, iar eu să fac febră musculară la arătător de la apăsat pe declanșatorul camerei foto. Insula este un paradis, oricâte pretenții ai avea de la acest termen. Adică are palmieri, flori peste tot, golfuri cu plaje ce le vezi doar prin vederi, apă limpede numai bună pentru scufundări și pozat pești, orășele pitorești cățărate pe dealuri, trasee montane, locuri de privit apusuri și răsărituri etc etc etc, toate însoțite de o vreme cooperantă.
Așezările din Elba sunt atât de frumoase încât le-aș vrea înghețate în timp pentru totdeauna sub forma în care le-am găsit. În Poggio, un minuscul sătuc din vârful unei stânci, vorbeam în șoaptă ca nu cumva să perturbăm liniștea perfectă din jur. Îmi pot doar imagina ce fel de oameni trăiesc în astfel de locuri și ce viață au. Sigur nu are absolut nicio legătură cu cea trăită de noi și mă bucur pentru ei.
***
Majoritatea timpului la plajă eu l-am petrecut pe sub apă. Motivul: am primit cadou de la Laura două aparate foto subacvatice de unică folosință. Fericire supremă. Dacă în prima zi am pozat în neștire doi pești care se plimbau pe lângă mine mai în larg irosind în felul ăsta aproape un film întreg, în cele din urmă mi-o picat fisa că adevărata petrecere se dă la mal, unde, într-o apă de doar un metru adâncime, printre stânci, înotau pești cu duiumul. Lucru mai frumos n-am văzut pe viu în viața mea și mă enerva că nu puteam sta mai mult de un minut să-i admir până să trebuiască să respir.
***
Dacă îți place să explorezi, Elba este unul dintre cele mai potrivite locuri din lume. După urcat și coborât poteci timp de o oră prin pădure, sentimentul de a ieși pe o plajă cu nisip fin și complet goală este de neegalat. La fel, poți urca liniștit pe munții din insulă, nimeni nu te întreabă ce faci sau unde mergi. Răsplata o reprezintă senzația de completă libertate și niște peisaje greu de descris în cuvinte (de către mine).
***
Italienii din Elba sunt simpatici, vor să te ajute, chiar dacă stau extrem de prost cu engleza. În sensul că tu îi întrebi în engleză iar ei îți răspund în italiană. Cât pot ei de detaliat. Dacă nu ai voie cu câini, există semne cu NO DOG, iar dacă nu ai voie tu însuți, ai NO GO!
Villa Giulia, unde am stat noi, a fost o alegere inspirată. Un complex de clădiri care găzduiau fiecare câteva camere, piscină, plus un restaurant cu terasă, toate răspândite pe un deal plin de vegetație. Personal prietenos, camere mari, mâncare ok și o ambianță extrem de plăcută. Plus parcare care ne-a găzduit Panda-ul.
***
Accesul la internet în Italia este un subiect dureros. Internetul există, doar că trebuie să te dai peste cap să-l găsești în condiții umane de calitate și de preț. În Elba aveam wireless gratuit, doar că, hotelul fiind răspândit pe un deal întreg, semnalul bătea doar în jurul recepției. Bine și așa, mai ales că vedeți în poza de mai sus cum arăta “jurul”, până într-o noapte când, fiind furtună, am avut impresia ca a trăznit în curte. Și se pare că exact asta s-a întâmplat, fiindcă, după spusele lor, a rămas toată insula fără net. Așa că în restul șederii acolo a trebuit să mă bazez pe, cred eu, cea mai proastă rețea de telefonie mobilă din Europa, mai precis TIM. Semnal 3G absent, EDGE pe sărite. Păi la noi netul mobil, chiar și în vîrf de munte, e clasa I față de ce am găsit în Italia, că nu vorbesc aici numai de Elba. În Florența am găsit wireless peste tot, doar că parolat. N-ar da nimeni un pic de net la turistul înfometat, zgârciții… Doar în Pisa am avut net în camera de hotel.
O pisică ce mi-a pozat extrem de calmă, fără a fi deloc impresionată de contorsionările mele pentru a prinde un unghi bun
***
După Elba a urmat o zi în Florența, care a reprezentat un mini șoc. Adică, de la sălbăticie și liniște am ajuns brusc într-un furnicar nebun, unde, dacă nu erai atent o secundă, riscai să fii luat pe sus de un scuter sau de o bicicletă. În rest orașul e drăguț, plin ochi de turiști, cu străzi cochete, clădiri cu multă istorie în spate și restaurante îmbietoare peste tot. Legat de asta, fără nicio exagerare, în Florența am mâncat cea mai bună mâncare de când mă știu. Restaurănțelul se numește ZàZà și l-am găsit din pură întâmplare. Aveau și o carte de rețete proprii pe care acuma regret că nu am luat-o.
***
Pisa a fost o surpriză plăcută. Un oraș mic, numai bun de văzut într-o zi. Atracția a fost evident turnul, cu adevărat spectaculos fiindcă era mult mai înclinat decât mi-am imaginat, dar pe care nu l-am vizitat pe dinăuntru fiindcă era 15 euro de persoană intrarea, adică hoție. În jur mii de turiști care, suferind de o cruntă lipsă de imaginație, se pozau făcându-se că sprijină turnul cu mâinile, cu picioarele, cu fundul… Eu îi pozam pe ei.
***
În timpul zborului înspre Cluj a urlat un copil tot drumul, iar la aterizare, lucru de consemnat în cărțile de istorie, nu a aplaudat nimeni. Poate fiindcă domnul căpitan Zoltan a aterizat avionul lin și fără nicio emoție. Așa se întâmplă întotdeauna, lucrurile bune trec neobservate.
Ajuns în Cluj, am realizat că mi-a fost dor de casă. Mi-a trecut însă după o oră.
Am făcut niște încercări de camera ascunsă, așa mai low-budget. Mai urmează, în funcție de disponibilitatea de a se face de râs a colegilor mei de la FTR . Iată una dintre ele:
***
Am asfalt pe stradă, după trei ani și ceva în care am reușit să-mi distrug bieletele (așa cred că le zice) la mașină prin gropi. Deci nu te votez bă!!
***
Am filmat o decolare (de fapt Mihai a filmat, eu am pozat) de lângă pista aeroportului Băneasa, sub privirile amenințătoare ale unor paznici mult prea zeloși ținând cont de amenințarea teroristă reprezentată de mine și de Mihai, care au apărut la două minute după ce am ajuns lângă gardul aeroportului și nu s-au lăsat până nu ne-am îndepărtat 20 de metri. Probabil știau că de la distanța aia nu puteam arunca cu pietre în avion, că altceva ce dracu să-i fi făcut?
***
Am văzut un film la IMAX, în București că numa acolo este. Nu pot descrie cât de mișto se poate vedea imaginea pe ecranul ăla! Și era Harry Potter, al cărui fan nu sunt și nu pot fi pentru că mi se pare o poveste neoriginală și lipsită de imaginație de la primul film din serie până la ultimul. Dar văzut la IMAX, Harry Potter este ză shit.
***
Am fost pe Transalpina, care cum ar veni e noul Transfăgărășan, cu deosebirea că-i de zece ori mai faină. Sau fain, că-i un traseu. După ce vor pune băieții și balustrade la șosea ca să nu faci un salt în prăpastie cât timp pozezi minunăția de peisaj, vom avea în sfârșit și noi (noi românii adică) ceva nou cu care chiar ne putem mândri în caz că suntem loviți de patriotism subit.
***
In-cre-di-bil, l-au prins pe măgarul care mi-a furat laptopul și aparatul foto din mașină în luna martie. Deci chiar l-au prins. M-au sunat de la secția IV zilele trecute să vin să văd niște poze cu diverse bunuri care cică au fost confiscate din casa unuia suspectat că a jefuit mai multe mașini din Cluj. El fiind din Tîrgu Mureș. M-am dus, evident fără speranțe. După ce am așteptat zece minute după un cuplu de tineri care au fost chemați din același motiv, am ajuns și eu în fața unui monitor pe care polițiștii au început să-mi arate poze cu diverse obiecte. Vreo 500-600 de obiecte. Cred că am rămas cu gura căscată vreo jumătate de oră, zicând din când în când ”Nu pot să cred…” – varianta police-friendly a lui “ai să-mi bag p**a!”, cât timp mi se derulau pe ecran obiectele găsite în casa porcului, care se pare că a fost ocupat al dracului. Porcul. Parcă eram în fața unui magazin online. Vreo sută și ceva de poșete de toate mărimile și culorile, zeci de genți de laptop, laptopuri dezmembrate, genți foto, aparate foto P&S, GPS-uri, ceasuri de mână, încărcătoare, telefoane, căști… Și brusc tresar! Căștile mele JVC care erau în geanta laptopului furat! Căștile mele pe care am dat mult mai mult decât făceau fiindcă le-am luat din Monaco erau acolo, în fața mea, printre obiectele furate. Să vedeți ce s-au bucurat polițiștii când au auzit asta… Fiindcă, am aflat de la ei, hoțul nu recunoaște nimic așa că acuma trebuie găsiți proprietarii a cât mai multe dintre obiectele furate, pentru a-l putea băga la răcoare pe animal. Io unu eram însă fericit că i-au stricat jocul și pe deasupra că stiu cum arată, polițiștii fiind drăguți și arătându-mi o poză cu el. Dar stați să vedeți ce-am mai aflat! Jivina are 36 de ani și trăiește într-o casă cu etaj nou nouță împreună cu concubina și un copil mic, probabil al lui. Și, țineți-vă bine, în curtea pavată a casei avea două mașini și un lac artificial. I shit you not. Probabil fiindcă nu mai văzuseră nici ei așa ceva, polițiștii au fotografiat și casa și lacul și concubina și copilul și tot. No bun, ca să o scurtez, laptopul și aparatul foto evident nu mai erau acolo, dar am înțeles că o să-mi recuperez prețioasele căști și, poate, după ce va fi condamnat, nenea va vorbi și va spune cui și unde a vândut alte obiecte furate. Că cică așa fac majoritatea, tac mâlc până se trezesc cu sentința, apoi încep să coopereze. Din păcate nu am avut voie să fac o poză să vi-l arăt pe stimabil, dar am reușit să-i fac un portret cu mouse-ul deoarece i-am ținut minte toate trăsăturile. Poate fiindcă avea vreo patru în total.
Am ajuns acasă mai bronzat ca vineri şi acum ştiu că Veneţia are formă de peşte. Nu ştiam.
Intro
- În înghesuiala tipică de la îmbarcarea în low-costuri, în care fiecare galopează înspre avion pentru a prinde un loc mai bun, patru proști au luat-o spre coada avionului, desi nu era scară acolo. Ăia de la securitate să facă infarct, nu alta.
- Am aflat că nu am voie sa fac poze în avion ci doar pe geamul acestuia. Interiorul e secret pare-se. Sau stewardul nu avea de lucru decât să mă frece pe mine la cap.
- Căpitanul ne anunță că “we are expecting some turbulences due to a thunderstorm in the area. Well, nothing to worry about, anyway…”. Tonul distrat al vocii sale mi-a confirmat că nu am de ce mă teme. Ce naiba, e doar un autobuz zburător de 80 de tone, ce se poate întâmpla?
- La fiecare decolare şi aterizare am emoții, așa că îmi fac de lucru pozând:
***
Am aterizat pe aeroportul din Treviso, pe o vreme în completă antiteză cu ce-am lăsat în urmă la Cluj. De la aeroport am luat autocarul până în Veneţia, apoi waterbus-ul până pe insula Lido di Veneziaunde era hotelul. Drumul spre hotel a implicat traversarea Canal Grande, care este coridorul maritim principal al Veneției.
- La hotel, în timp ce făceam checkin-ul, auzim din spate: “Sunteți din Romania?!” O, la dracu. Ne întoarcem şi dăm peste unul cu gura până la urechi cu ceva saci de rufe în mână, ce aștepta să-i sărim în brațe, probabil. Da, suntem. “Și eu, lucrez aici…”. Bravo ţie. Recepționerul, încurcat, ne explică: “He works here for us”. Ne hlizim unii la alţii, până ăla cu rufele îşi dă seama că nu mai are rost şi pleacă. Deși recepţionerul avea pașapoartele noastre şi ştia ce “hram” purtăm, tot mi-a fost jenă că am fost deconspirat în gura mare că-s romeno. Laurei i-am zis că dacă ne mai întrebă cineva altă dată, să zicem că suntem bulgari sau unguri. Sau tunisieni. Orice altceva.
- Hotelul foarte drăguţ, pe o stradă curată, liniştită şi atât de plină de verdeaţă de ziceai că eşti în grădina botanică. Nu mi-a convenit că internetul era pe bani. În schimb mi-a plăcut oglinda imensă din cameră, pusă acolo evident ca să pară camera mai mare, dar oricum, de mare efect. A, nu pricep o chestie: de ce camerista de la orice hotel unde am fost, după ce face patul, bagă plapuma nu ştiu cum pe sub saltea, de trebuie să depui un efort considerabil ca să o scoţi de acolo cu picioarele, după ce te-ai pus în pat şi simţi că abia te poţi mişca sub ea? Care-i faza?
În prima zi am rămas pe insulă şi am vizitat plaja, unde Laura a căutat scoici (a reuşit să adune vreo două kile, toate cică bune de păstrat, drept urmare le-am păstrat…) iar eu am pozat chestii.
Veneţia
- Gondola? Gondola? Cam așa cum auzi bișnițarii prin parcarea mall-urilor oferindu-ţi parfumuri, aşa auzi cuvântul gondola în Veneţia. Ei bine, noi ne-am mulţumit să fotografiem gondolele, care de departe, aşa cum le vedeai plutind pe canale, arătau superb, dar de aproape ziceai că erau made în China. Pernuţe în formă de inimioară, puf, tapiţerii în culori de un gust îndoielnic, toate astea inspirau periculos de mult kitsch. În mintea mea gondola era o ambarcaţiune sobră, elegantă şi… neagră
- Străduţele veneţiene mi-au adus aminte de cele din Nisa, cu restaurante şi magazine la tot pasul. E o adevărată aventură să le străbaţi şi să descoperi tot felul de cotloane în care se ascunde un restaurant cochet sau poate un anticariat în care speri că vei găsi cine ştie ce comori unicat. Deasupra noastră, a furnicarului de turişti care străbate labirintul de străduţe ce au câteodată mai puţin de un metru lăţime, localnicii îşi duc viaţa nestingheriţi, dovadă fiind rufele întinse la uscat peste tot, fotografiate bineînţeles cu mare entuziasm de toată lumea. Ce face Veneţia unică sunt însă canalele şi multitudinea de poduri şi poduleţe care le traversează şi pe sub care trec gondole şi alte bărci, fiecare cu treaba lor.
- Apa din canalele veneţiene este curată, iar străduţele, indiferent de lăţime, nu te iau prin surprindere cu niciun miros neplăcut pe care, spre ruşinea mea, m-am tot aşteptat din moment în moment să-l simt. E evident la care miros mă refer. Apropo de apă, era să-mi scap de vreo două ori telefonul în ea, încercând să pozez/filmez din waterbus-ul în mişcare. Chiar mă gândesc oare câte telefoane şi aparate foto zac pe fundul canalelor?
- Venețienii sunt darnici cu Wi-Fi-ul. Mă refer la localnici, că există și ceva wi-fi de la primărie, dar ăla e pe bani. În schimb găseşti reţele wireless neparolate la tot pasul de unde mai poţi da un tweet, fiindcă, nu-i aşa, excursia are mult mai mult farmec dacă şi cei de acasă văd ce vezi tu şi te înjură în gând
- Şi prin Veneţia şi prin Lido e plin de supermarketuri Billa, de unde luam apă şi alte cele la preţuri bune. Un RedBull, de exemplu, costă un euro. Comic că, în Cluj, singurul Billa existent abia o mai duce de pe o zi pe alta.
- Am vizitat grupul de insule Murano, unde meşteri sticlari fac diverse chestii scumpe din sticlă, bune de privit şi, dacă ai bani şi bagaj de cală, de cumpărat. Pe Murano sunt vreo trei restaurante unde NU vă recomand să mâncaţi, tocmai fiindcă sunt doar vreo trei restaurante…
- În altă zi am fost pe Burano, o insulă mai îndepărtată, cam la 40 de minute cu vaporaşul. Clădirile vopsite în culori vii şi lipsa vegetaţiei fac din locul ăsta un paradis pentru pictori şi fotografi. Burano mai este renumită şi pentru produsele din dantelărie care se fac acolo.
- Un singur McDonald’s este în Veneţia şi, previzibil, este plin 24/24.
- Turişti cu duiumul, deşi abia acum începe sezonul. Am înţeles că în full season e călcare în picioare. Şi acum am dat peste nelipsiţii chinezi şi peste extrem de mulţi francezi. Italienii sunt gălăgioşi de felul lor, însă francezii le fac concurenţă serioasă. Plus că francezilor nu le pasă că nu se cunosc între ei. Dacă se descoperă unii pe alţii în acelaşi loc, să te ţii socializare! Vous etes français aussi? Oui! Ooooo! Blablablablablabla… o oră. Am asistat la nenumărate astfel de scene cât am călătorit cu waterbus-urile.
- Cerşetori extrem de puţini. Am numărat doi, din care unul era român. Cum am aflat? I-am zis Laurei în glumă “ia uite, primul cerşetor, să vezi că-i român“, şi auzim din spate “Da’ îmi dai nişte bani?“. Bun aşa.
Final
În momentul în care pilotul a zis “Cabin crew, prepare for descent” am observat pe hublou, în depărtare, o nebuloasă. Nebuloasa aia era plafonul de nori sub care se ascundea Clujul. Învăluit într-o lumină demnă de un veritabil Dracula Land, l-am găsit aşa cum l-am lăsat: cu bălţi, cu gropi şi cu opt grade Celsius.
Mâine foarte de dimineață plec la Venețiapână marți. Sper să prind răsăritul din avion, și să-l și văd/imortalizez, dacă am noroc și mă pun pe partea ce dă înspre răsărit.. Filme cu telefonul, iar poze cu 450D-ul lui soră-mea în lipsa 550D-ului meu iubit care acum este în mâinile altcuiva, dar să nu divaghez… Internet în Veneția cică este din belșug, partea proastă e că trebuia să cumpăr un “permis” de utilizare a WiFi-ului ce acoperă orașul cu trei zile înainte de a ajunge, ca să pot beneficia de preț la jumătate. Cam aiurea. Orange-ul îmi dă 150 de mega în roaming la 35 de euro, ceea ce nu sună chiar așa de rău, dacă astfel am conexiune peste tot. Vremea se anunță cuminte.
Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.
Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.
Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.
Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.
The horror
Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.
Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.
*cu părere de rău, urmează o postare plină de lamentări
La o zi după ce ne-am întors de la mare, ne-am îmbarcat în avionul mov cu destinația Dusseldorf. În timp ce avionul se pregătea de decolare, un ultim exemplu de prostie românească m-a lovit în față: pe terminal, în loc de Aeroportul Cluj-Napoca, stă scris mare şi galben: Consiliul Județean Aeroportul Cluj-Napoca. Deci cum? Da, e adevărat că aeroportul din CJ este printre cele mai moderne din țară, dacă nu cumva cel mai modern. Terminale nou-nouțe, spațioase, dotate. Asta e bine. Dar asta nu înseamnă, boilor, că trebuie să vă semnați pe ambele fațade ale terminalului doar pentru că ați reușit să realizați ceva necesar orașului. Este un gest de prost gust, care arată doar cât de limitat gândiți. Ce urmează, drumuri cu asfalt în culoarea partidului la putere? Oare și statuia lui Matei Corvin va fi branduită după ce se va finaliza renovarea sa?
Şi-am decolat.
Pentru prima dată în Germania. Habar nu aveam cum va fi în Dusseldorf, destinația fiind aleasă în principal pentru prețul scăzut al biletelor. Se pare însă că am făcut o alegere inspirată. Şi tristă în acelaşi timp. Am văzut cum se poate trăi frumos. Am înjurat țara în care am avut ghinionul să mă nasc. Deşi, după ce am ieșit de câteva ori afară din țară mi-am promis că nu o să mai fac comparații România-restul lumii fiindcă rezultatul e de fiecare dată același: România e de rahat, nu am reuşit nici de această dată să ignor milioanele de lucruri ce ne deosebesc oraşele de cele din lumea civilizată. Cum ar fi parcurile kilometrice, drumurile şi trotuarele întreţinute perfect oriunde te-ai afla în oraş, nu doar în centru, zero câini vagabonzi, tramvaie care aduc a mercedesuri, clădiri renovate, copaci peste tot, oameni veseli cu poftă de viaţă. Pur şi simplu nu ne mai săturam de plimbări, de terase, parcuri şi magazine, am străbătut oraşul în lung şi în lat parcă încercând să-i găsim o hibă care să ne arate că nu este totul aşa de frumos cum pare la prima vedere. Fail. Nu vă mai zic de zonele rezidenţiale ale Dusseldorfului, pe străzile cărora ne-am plimbat duminica dimineaţa, sub un soare călduţ şi într-o linişte deplină. Să-mi vină să plâng, nu alta. Şi nu fiindcă-mi lipseşte ceva, sau de invidie, ci pentru că îmi dau seama ce retardaţi cu pretenţii ne conduc, şi cât de exasperant de puţin se face în ţara noastră.
De unde le vin însă lor toate astea? În primul rând din ceva ce la noi nu există: respect. Respectul pentru calitatea vieţii, dorinţa de a construi, de a trăi civilizat, atenţia la fiecare detaliu. Şi multă muncă. Probabil mai sunt şi alţi factori, care mie, românul, îmi scapă.
În septembrie, de ziua mea, vizitez Bruxelles-ul. Poate că de data asta voi reuşi să uit de România cât stau acolo.
Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:
* Apa excelentă. Nu foarte caldă, deloc murdară, fără plante sau meduze sau cine ştie ce ciudăţenii prin ea. Chiar şi la Costineşti era ok, deşi cam mic spaţiul de la mal la geamandură. La Neptun, unde am petrecut o zi pe plajă, am avut parte de nişte valuri superbe şi o apă limpede în care am făcut zeci de scufundări cu ochelarii de înot pe ochi. Sentimentul pe care îl ai când stai pe spate lipit de fundul mării la un metru jumate adâncime şi vezi deasupra razele soarelui strălucind prin apă este incredibil de liniştitor. Şi la Mamaia am avut parte de valuri şi apă ok, dar nu ca la Neptun.
* Ne-am dat cu banana. Până la epava din Costineşti şi înapoi, cu trei aruncări forţate în apă pe parcurs. Cam dureroase căzăturile, multă apă înghiţită, dar aş mai repeta experienţa.
* Mâncarea de la acceptabilă la bună. Calitatea costă. Poţi însă trăi şi doar cu şaorme, ai de unde alege. Pentru o experienţă culinară deosebită, recomand restaurantul Paradisul Pescarilor din Neptun unde am savurat un chefal absolut delicios.
* Am fost la Aqua Magic din Mamaia. Aglomeraţie mare, dar distractiv. E greu să-ţi stăpâneşti emoţiile când te arunci pentru prima dată de pe toate chestiile alea.
* Pe plajă aproape toată suflarea feminină face topless. Chiar şi cele care n-ar trebui să facă, din motive estetice… Şi n-ai cum să nu te uiţi, fiindcă în orice parte îţi arunci privirea dai de ţâţe. Febră musculară la ochi, checked. Şi da, chiar cred că avem cea mai mare concentraţie de bunăciuni pe kilometru pătrat din Europa. Ideea lui Mazăre nu mi se mai pare deloc proastă, după CÂÂÂTE am văzut…
* Curăţenia nu a fost o problemă prin staţiuni, dar dacă vedeai plaja seara ţi se făcea rău. Incredibil ce animale pot fi oamenii. Miraculos însă, peste noapte cineva curăţa nisipul de tonele de peturi şi doze de aluminiu.
* Costineştiul e viu şi tânăr. Mi-a plăcut.
Laura a avut o obsesie pe toată perioada șederii noastre pe litoral: să-și facă rost de nămol de la Techirghiol. Din ce-am înţeles eu, nămolul ăla ar fi bun pentru orice, de la mărirea bustului cu opt numere până la tinerețe fără bătrânețe. E greu pentru mine să înțeleg de ce femeile țin morțiș să se dea cu tot felul de chestii bizare pe față. Mă refer la creme şi amestecuri făcute din te miri ce. Bun, deci acum că ni s-a pus pata pe nămol, cum facem rost? Să mă scufund eu în lac? Pe lânga asta, cum naiba se foloseşte? Îţi bagi pur şi simplu faţa în el? Trebuie preparat cumva, ţinut în condiţii speciale? Degeaba am bătut-o la cap cu întrebările astea, ea voia nămol. Fără prea mare tragere de inimă, am oprit la Eforie în drum spre Bucureşti, şi am tras maşina lângă lac. Aici a avut loc o scenă ruptă din Zona Crepusculară. Am ieşit de pe şosea şi am luat-o pe un drum neasfaltat, plin de gropi şi de praf până ce ne-am apropiat de lac. Am coborât din maşină şi ne-am uitat în jur. Pustiu total, ca-n deşert, cu excepţia unui lanţ de clădiri în construcţie aflate pe marginea lacului. 39 de grade. Ne apropiem de clădiri şi vedem, sub o umbrelă, o femeie şi-un bărbat. Nici o mişcare în rest. Femeia vindea piersici şi încă ceva fructe. Laura o întrebă de unde se poate cumpăra nămol. Femeia, mirată: “Vai, da` nămolul nu se vinde! Se scoate cu pompa din mijlocul lacului şi se foloseşte aici la tratamente”. Laura: “Da, dar noi vrem să luăm nişte nămol pentru acasă, cum să facem, să mergem noi să-l scoatem din lac?” Femeia tot mai alarmată: “Nu, dar nămolul nu se scoate aşa pur şi simplu!” Laura: “Ok atunci, cine ne poate da?” Femeia trage cu ochiul la bărbat şi-l întreabă şoptit: “Şeful e aici?” “Nu”, vine răspunsul. Femeia atunci, spre Laura: “Am o pungă.” Şi îi face semn Laurei să o urmeze. Se duc amândouă până în cea mai apropiată clădire şi se întorc după două minute cu un pungoi. Văzându-mă, femeia întreabă temătoare: “Da domnu cine-i?” “Soţul meu.” Femeia: “Aveţi grijă pe unde o luaţi, nu ieşiţi pe aici prin faţă, mergeţi prin partea cealaltă.” Şi-am mers, am pus “pachetul” în portbagaj, eu rugându-mă să reziste celor 600 de kilometri fără a exploda şi a-mi împuţi maşina. Costul “mărfii”? 10 lei
Am terminat de pus cap la cap ce-am filmat în excursia la Barcelona, sarcină mai grea decât v-ați aștepta ținând cont că au fost peste 200 de clipuri, jumătate filmate prost (nu eram obișnuit cu aparatul ), jumătate relativ acceptabile. Pe lângă asta am realizat că am un calculator de toată jena care aproape își dă duhul când vreau să editez HD-uri. Fiindcă mi-ar fi luat juma de viață să adaug și explicații text la fiecare scenă, am lăsat-o baltă și m-am mulțumit cu înșiruirea lor . Rezultatul a ieșit destul de lung, dar, dacă vreți să vizitați Barcelona, poate v-ar interesa ce e de văzut. Pozele & filmele le-am realizat cu un Canon EOS 550D al cărui mândru posesor sunt de săptămâna trecută.
Click play pe clipul de mai jos sau, dacă vreți să vedeți varianta High Definition, click aici.
Scriu și eu la o săptămână după ce m-am întors din mica excursie la Roma, nu pentru că n-aș fi avut chef ci pentru că n-am avut când. Încă din aeroport, unde am așteptat Wizzair-ul de ni s-a acrit, am purces la citit mailuri și odată ajuns acasă am continuat cu butonatul cam până azi.
Revenind la excursie, drumul încolo a fost gen roller coaster, cu avionul dansând printre nori negri și fioroși. Am avut și un gol de aer din ăla care te face să simți că plutești pentru un moment deasupra scaunului, ținut de centură. De data asta aplauzele la aterizare m-au uns pe inimă.
Roma… cum o știam de anul trecut. Am avut noroc de soare și temperaturi de tricou așa că am profitat și am bătut per pedes zeci de kilometri pe zi. Dacă ignor faptul că orașul este pe alocuri destul de jegos și abundă de cerșetori, recunosc că m-am îndrăgostit de el. Nu m-am așteptat să văd atâția turiști câți erau, mai ales în această perioadă; se pare că gripa porcină, criza și alte sperietori la modă nu prea au în realitate efectul mediatizat.
Ne-am cazat la Hotel Andreina**, la 1 minut de stația Termini. Condiții foarte bune, însă am stat prea puțin în camere pentru a le putea “testa” cu adevărat confortul.
***
***
Piața Spania, inundată de turiști
***
Am vizitat muzeele Vaticanului, duminica, exact când intrarea e gratuită și vin în jur de două milioane de turiști din tot Universul să le viziteze. Mergeam noi așa de-a lungul cozii, și, pe când am ajuns la kilometrul doi, am hotărât că nu are sens să ne petrecem o zi prețioasă din excursie lângă niște ziduri. Ne-a racolat însă o româncă ce ne-a tot filat în timpul ăsta și care ne-a promis că, în schimbul unei sume “modice” de 24 de euro / persoană o să ne ducă oblu la intrarea în muzeu și cu un ghid pe deasupra. Deși aveam mari dubii am urmat-o. Într-adevăr, ne-a dus până la vreo 50 de m de intrarea în muzeu, unde, lângă coada kilometrică era deja un grup de racolați așa ca noi strânși în jurul unui… să-i zic băiat, mic și negricios, care turuia ceva într-un microfon. Am primit și noi un fel de radiouri și o cască de unică folosință pe care am băgat-o în ureche, auzind astfel ce zicea băiatul, care s-a dovedit a fi însuși ghidul. Român și el cum altfel. Care vorbea într-o engleză perfectă povestind din istoria Vaticanului tot felul de chestii. Cum se strânseseră deja vreo 30 de oameni, ghidul a început să ne ghideze spre… coadă. În care s-a băgat cu dezinvoltură și ne-a băgat și pe noi, gesticulând și turuind una-ntr-una ca să nu poată să-i zică ăia ce stăteau deja de două ore un “Fuck you, de ce te bagi în față împreună cu încă 30 de oameni după tine?”. Mă rog, nouă ne convenea. Și uite așa ne-a vorbit ghidul continuu vreo două ore și jumătate, pe tot parcursul vizitei în muzeu, de mi-a venit spre final să-l mai plătesc o dată. Omul își cunoștea lecția la perfecție, făcea glume, dialoga cu grupul, ce mai, muncea în adevăratul sens al cuvântului. Despre muzeu nu prea am ce zice, chestii interesante în el însă nu m-a dat nimic pe spate, nici măcar Capela Sixtină un erau niște neni care făceau la intervale regulate “Șșșșșșșșșșșștt” adică “Tăceți dracului” în limbaj universal. Nu mai zic de blițuri care deși erau interzise cu îndârjire, erau folosite cu și mai mare îndârjire. Deci cum ziceam, Capela Sixtină am văzut-o ca pe o cameră mare, dreptunghiulară, fără alte brizbriz-uri în afara picturilor ce o fac faimoasă. În schimb bazilica Sfântului Petru m-a lăsat și anul ăsta cu gura căscată.
Bazilica Sf. Petru, văzută din castelul Sant’Angelo
***
***
Poză făcută într-o biserică (nu mai știu exact care), cu telefonul
***
Metroul, la fel de “frumos” ca și anul trecut…
***
Nu știați că în Roma găsiți și piramide? Nici eu.
***
Până la urmă n-am mâncat deloc pizza, în schimb am încercat fettuccine ai funghi porcini și lasagna, ambele mi-nu-na-te. Nu mai mănânc lasagna de la Pizza Hut din mall niciodată. Da, și am mâncat și la Mac, fiindcă vă spun sincer că în Roma Mac-urile sunt mai dese decât pizzeriile.
***
Ne-am orientat în principal cu ajutorul telefonului, care s-a dovedit a fi scula ideală de navigat și cu ajutorul căruia am scutit o grămadă de timp. Aplicația Google Maps ajutată de busola digitală și de GPS-ul telefonului rulează și este cea utilă chestie de la inventarea hărților încoace. Cu o mențiune: ca să funcționeze, Google Maps are nevoie de net. Iar netul în roaming…
Vă imaginați probabil că am plătit o sumă usturătoare pentru roaming-ul de date pe care l-am folosit prin toată Roma. Așa e. În prima zi după ce am sosit înapoi în România aveam cost suplimentar 6 euro. Culmea fericirii, laude și osanale cântate Orange-ului. A doua zi aveam deja 22 de euro cost suplimentar, semn că înainte cu o zi Orange-ul mă-sii nu primise încă toate facturile de la operatorii pe care i-am “solicitat”. A treia zi… nici nu vă mai spun că vă vine rău. Măcar pot să-mi plătesc 80% din sumă cu puncte Thank You așa că nu sufăr prea tare, însă totuși, roamingul de date este o afacere obscenă. 4 euro pe megabyte descărcat, fără TVA. Iar iPhone-ul a descărcat cu generozitate.
***
Am și filmat, sper să-mi găsesc vreo câteva ore să încropesc un filmuleț.
Și suntem la Paris, ultima oprire înainte de zborul spre Cluj de marți, am sosit acum vreo trei ore cu trenul. Ne-am cazat la același hotel ca și anul trecut, exact în aceeași cameră:) Drumul Clermont-Paris a durat vreo trei ore și un pic, trenul mișcându-se cu suta la oră lejer. Are rost să mă apuc să povestesc cum sunt trenurile la ei față de cele ale noastre? N-are. Gara Lyon din Paris era plină de TGV-uri, faimoșii bolizi feroviari care arătau fioroși și parcă veniți din viitor. Pe sub gară trece… natural, metroul, hop-on în el, hop-off la Arcul de Triumf, respectiv lângă hotel.
Mai pun jos câteva poze din Monaco și din Cannes. Deja mă simt copleșit de cele aproximativ 2500 de poze câte s-au adunat, o să am de lucru o săptămână să le sortez…
Iahturi cat blocurile in Monaco
Preferatul meu de la Acvariul din Monaco. Rechinii nu m-au impresionat
O vedere splendida asupra Monaco-ului
Sa te tot plimbi pe astfel de strazi, sau si mai bine, sa locuiesti…
Dupa ora pranzului, doar bucatarii se mai plimba pe strazile din Monaco
Show stradal in fata Palatului Festivalurilor din Cannes
WiFi în hotelul din Nisa. That’s good, conectat peste tot…
644 de kilometri în cinci ore și cincizeci de minute. Așa se conduce în Franța. N-am avut nici un fel de problemă, parcă m-am născut pe autostradă Am mers legal cu 130 și 110, ocazional cu 150 când vedeam că toată lumea merge așa. Deși am dat ceva bani la ieșirile de pe autostrăzi, nu-mi pare rău. Să faci un asemenea sistem colosal de drumuri și să-l mai și întreții la standarde maxime de calitate presupune o muncă titanică și o determinare pe care nu cred că o vom vedea vreodată în România.
GPS-ul ne-a dus până în fața hotelului, cazarea a decurs rapid iar mașina am lăsat-o într-un parking suprateran din apropiere. Am început apoi colindatul. Sincer nu am cuvinte suficient de măiestrite pentru a descrie frumusețea acestui oraș, dar dacă mi-aș fi imaginat un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc, cu relief, arhitectură, oameni, climă și tot ce l-ar mai defini, rezultatul ar fi fost o copie fidelă a Nisei. Postez mai bine câteva poze. Mâine e zi de plajă și de mâncat moules și ce-om mai găsi apetisant din specialitățile locale la una dintre minunățiile de terase, după care seara vom urca undeva pentru a admira focurile de artificii căci 14 iulie este ziua națională a Franței.
O plimbare pe plajă noaptea….
Terase și turiști
Highlife…
Străduțe înguste peste tot, o parte din ele înțesate cu restaurante și magazine de suveniruri, altele liniștite precum cea de mai sus
Ok, după un zbor plăcut cu Boeing-ul de la Malev am aterizat pe Charles de Gaulle, pe o vreme mult mai răcoroasă ca în Cluj, foarte pe placul nostru. Din aeroport ne-au luat cu mașina Ioana și Thomas, cei doi prieteni care locuiesc în Clermont Ferrand, un orășel la vreo 400 de kilometri de Paris. Ideea era să ne scutească de un drum mai lung cu trenul. Din păcate decizia s-a dovedit a fi catastrofală. Am ajuns in Clermont Ferrand dupa vreo 8 ore de condus si 4 sandwichuri cu ton, autostrada cu 4 benzi pe sens si pe alocuri chiar cu 8 fiind se pare neincapatoare pentru cei 10 milioane de francezi ce au plecat care pe unde a apucat la sfarsit de weekend. Mergeam cu 150 cateva minute, apoi juma de ora ne taram ca melcii in blocaje mamut. Am avut timp berechet să observ fauna de pe autostradă și am tras câteva generalizări: nu există mașină fără GPS. Era chiar comic să vezi toate ecranele luminate care arătau exact aceeași hartă. Cum lumea plecase în vacanță, mașinile erau înțesate de bagaje, biciclete, copii și nu puțini câini. De asemenea majoritatea pasagerilor de pe scaunele din spate se uitau la filme pe niște mini ecrane prinse de tetiere.
În Clermont am stat zilele astea la Ioana și Thomas, fiind răsfățați cu specialități culinare franțuzești și cu plimbări “ghidate” prin oraș. Care oraş, deşi ne-a fost prezentat ca o versiune a Clujului, nu are nici o legătură cât de mică. Ca orice oraş franţuzesc care se respectă Clermont are străduţe medievale pavate, clădiri vechi cu felinare, locuri de promenadă pline de flori, restaurante şi terase stradale şi, normal, o ditai catedrala gotică cu un aspect foarte dark ce o făcea şi mai mişto. Culoarea neagră se datorează rocii vulcanice din zonă folosită la construcție. Fiindcă, aşa ca un bonus, dacă mai era nevoie, oraşul se află lângă vreo câteva conuri vulcanice stinse, numai bune de vizitat şi de amenajat parcuri turistice pe ele. O să le vizităm vineri.
Am avut şi privilegiul de a participa la o petrecere a burlacilor în toată regula, conform tradiţiei locale, prietenii noştri având nunta săptămâna viitoare. Cum se desfăşoară o petrecere a burlacilor? De-a dreptul fascinant. O să revin într-o postare viitoare cu detalii.
Mâine la ora 6 a.m. plecăm din Clermont, direcţia Cannes, Nisa şi Monte Carlo. Vom sta câte două nopţi în Nice şi Cannes de unde vom da o fugă, două, la Monte Carlo. Am de condus 644 de kilometri, iar cu ajutorul bunului GPS distanţa o vom parcurge în maxim 6 ore. Cum nu am mai condus până acum în altă ţară decât România cred că o să fie interesant, mai ales că am la dispoziţie 115 cai putere, o altă premieră eu fiind obişnuit cu cei 75 ai Loganului:)
Revin cu poze de om avea net pe acolo, de nu, vineri suntem înapoi în Clermont la nuntă şi le postez atunci. Duminica viitoare direcţia Paris pentru două zile, iar marţi noaptea vom fi în Cluj.
Am ajuns la Budapesta, ora locala 7:04. Zborul a fost foarte calm, desi am zburat cu un tzantar de avion de la Malev (nu Carpatair cum credeam), avion putin mai mic decat un autobuz dar zgomotos din cale afara.
In aeroportul din Budapesta avem de asteptat 2 ore pentru zborul la Paris, insa nu ai cum sa te plictisesti cu free wifi si duty free-uri.
Am vazut si cel mai mare tzaran in viata, intamplator roman, cu niste bocanci atat de plini de noroi cum nu credeam sa vad vreodata intr-un aeroport.
Poze: avionul si taranul
Ps. Fac o exceptie de la diacritice ca scriu de pe iphone
Bun, gata zborul, back on Earth, back to Romania, back 100 years. Încep să mă întreb dacă este o idee aşa de bună determinarea mea de a călători cât mai mult, în sensul că, după fiecare loc vizitat, creşte în mine frustrarea de a fi român şi-mi fac sânge rău (degeaba). Poate ar trebui să-mi găsesc şi eu destinaţii gen Somalia sau Afganistan, ca să văd că se poate şi mult mai nasol. Pe de altă parte întotdeauna există ceva mai nasol, pe Lună de exemplu e şi mai rău ca în Somalia, dar asta nu înseamnă că într-o zi nu o să existe autostrăzi şi metrouri pe acolo. În România în schimb… nu cred.
Am ajuns în Londra miercuri dimineaţa şi am plecat duminică tot dimineaţa. Patru zile însorite (noroc chior la cum e de obicei vremea acolo) şi extraordinar de pline în care am văzut din oraş cât ne-au ţinut puterile. Au mai rămas chestii interesante, data viitoare însă…
Am aterizat pe aeroportul Luton, în afara Londrei, unde sunt direcţionate zborurile lowcost ale Wizzair, EasyJet şi alte companii care au în comun preferinţa pentru culorile turbate cu care-şi vopsesc avioanele şi “dot” com-ul din coada numelui. Primul contact cu ceea ce înseamnă civilizaţie a constituit-o existenţa WiFi-ului gratuit în autocarul cu care am mers înspre Londra, de unde am putut să-mi verific mailurile şi să tweet-uiesc un pic ca un snob ce sunt cât timp eram pe autostradă.
Pe scurt ce mi-a atras atenţia şi am ţinut minte:
Aeroportul Luton
O reprezentare realistă a aeroportului Luton sună aşa: aeroportul din Cluj/Tîrgu Mureş e cam cât veceul din aeroportul Luton, aeroport care la rândul lui e cam cât suprafaţa cumulată a veceurilor din aeroportul Heathrow. Cu toate că pistele din România îs scurte ca dracu şi de obicei piloţii trântesc avioanele de pământ de-ţi clănţăne dinţii, e de apreciat faptul că la întoarcere pilotul a executat o aterizare foarte lină pe aeroportul din Tîrgu Mureş, semn că depinde şi de pilot cum tratează problema pistelor scurte.
Cazarea
Am stat la Ramada Jarvis Hotel, situat lângă Hyde Park. În cameră era destul de gălăgie de la traficul de afară fiindcă geamurile erau de prin 1900 toamna. În rest LCD TV, apă minerală reîmprospătată zilnic, aer condiţionat, curăţenie. Bilă neagră: internetul, care costa 7 lire pentru o oră, 12 lire pentru o zi. Oricum ai lua-o, e hoţie la drumul mare.
Transportul
Pus la punct până în cele mai mici detalii, autobuzele cu etaj, metroul şi taxi-urile fiind folosite intens de toată lumea.
Metroul este foarte asemănător cu cel din Paris în sensul că vorbim de o reţea complexă dar în acelaşi timp uşor de folosit care străbate Londra în toate direcţiile. Cu un “pass” de turist am avut 4 zile acces nelimitat la metrou şi autobuze. Am învăţat rapid să ocolim orele de vârf când rişti să fi luat pe sus de valul de lume ce iese de la muncă şi invadează staţiile. Propoziţia “Mind the gap between de train and the platform” mi-a rămas pe veci întipărită în creier la cât de des am auzit-o. Probabil au fost mulţi cu membre rupte după ce au picat între metrou şi peron. De asemenea, am mai învăţat o regulă: nu se intră niciodată într-un metrou de unde se aude cântând un cor de suporteri.
Lumea în general tăcută în mijloacele de transport, 90% fiind cu ochii într-o carte, într-un ziar sau ascultând muzică la, desigur, iPod. Notă discordantă fac turiştii (cei spanioli fiind guralivi din cale afară).
Taxiurile în Londra sunt toate la fel, şi mă refer aici la tipul de maşini folosite, aşa numitele “Hackney Carriages”, spaţioase şi construite exclusiv pentru acest scop, mai mare dragu’ să le vezi pe stradă.
Avioanele zboară ca muştele, în orice moment te-ai uita în sus vezi cel puţin unul, nu degeaba este oraşul cu cel mai aglomerat spaţiu aerian din lume. Zumzăitul e pe măsură.
Trecerile de pietoni
În Londra există treceri de pietoni semaforizate şi atât. Unde nu este semafor nu este nici trecere marcată. În loc de trecere stă scris pe marginea drumului Look left sau Look right, după caz, ca să ştii de unde te loveşte. Deci ai voie să treci strada dar maşinile au prioritate. Am luat la claxoane de mi s-a aplecat până mi-am dat seama cum stă treaba. Am ajuns să tresar la orice frână sau claxon chiar şi când eram pe trotuar.
Mâncare
Fish & chips desigur, adică fast-food-ul tradiţional, bun, yummy, ceva bere brună locală care nu mi-a plăcut, un mic dejun cu cârnaţi şi fasole, ceai tradiţional nu, că nu-mi place ceaiul, şi cam atât din bucătăria locală, mai am de studiat. În rest am fost la un restaurant italian, la Pizza Hut, Mac şi Burgerking. Cred că bat recordul la colesterol de-mi fac acu analizele.
Gagici
Contrar aşteptărilor Londra stă binişor la capitolul ăsta. Nu am văzut grase, obeze sau purcici decât puţine, aşa cum sunt peste tot de altfel. În rest englezoaice tipice slăbuţe şi nu foarte frumoase, mari amatoare de jogging, bicicletă, multe blonde. La capitolul îmbrăcăminte pot spune, atât cât mă pricep, că englezoaica de rând nu prea excelează. Combinaţii neaşteptate şi culori cam aiurea după gusturile mele. Am văzut şi eleganţă, mai ales în plimbările pe Oxford Street, paradisul cumpărăturilor şi al piţipoancelor din lumea întreagă. Louis Vuitoanele stăteau grămezi.
Curăţenie
Curat cum la noi n-a fost și nu va fi vreodată, poate şi pentru că dacă scăpai o gumă pe jos în staţia de metrou în cinci minute venea un negru cu o pungă şi un cleşte şi o lua de pe jos.
Forţa de muncă
În Londra cred că nu s-a abolit sclavia or something. Chelneri, gunoieri, soferi de autobuz, vânzători la supermarketuri, portari etc, toţi, dar absolut toţi erau negri sau indieni. Cu toate astea taxiurile erau conduse exclusiv de albi.
Parcuri
O mulţime de parcuri, cam cât oraşul meu natal bucata, frumoase , cu minim un lac şi pline ochi de lume, lebede, raţe, porumbei. Jogging-ul este la mare modă, fuge lumea în draci. Şi nu doar în parcuri. Nu știu ce campanii s-au folosit pentru a stimula cheful de mișcare al londonezilor, dar ar fi bune și pe la noi. Biciclişti de asemenea peste tot, drumurile sunt aproape toate dotate cu pistă pentru biciclete.
iPhone-ul
Cam la fiecare 5 telefoane văzute apărea şi câte un iPhone/iPod Touch. Și al meu s-a dovedit aur curat. Profitând de GPS-ul încorporat şi de reţelele wireless gratuite ce se găseau relativ des dar şi de roamingul nesimţit de scump de la Orange, am scutit foarte mult timp fiind conştient tot timpul exact în ce loc mă aflu, unde sunt cele mai apropiate staţii de metrou, care sunt cele mai rapide rute spre un obiectiv turistic. Google Maps rulz.
Camere video stradale
Peste tot dar sincer nu prea mi-a păsat de ele.
Altele
* În restaurantul de lângă Turnul Londrei ne-a servit o româncă foarte amabilă.
* Unde există spaţiu verde în Londra, există şi oameni care stau pe el. La noi parcă iei amendă dacă faci asta.
* Covent Garden este unul dintre locurile cele mai pline de viaţă din Londra, în special noaptea. Plin de tineri cu chef de petrecere, gagicuțe îmbrăcate sau mai puţin îmbrăcate, street performers, turişti. Restaurantele gem de lume, berea la halbă se bea stând în picioare în faţa localurilor.
* Mă simt dator să comentez chestiile văzute în muzeul de artă modernă Tate. Dacă ce-am văzut acolo se cheamă artă modernă, mă tem că omenirea nu mai are nimic de oferit şi putem să ne resemnăm că mai mult nu putem. Un film cu un dobitoc în puţa goală care se mânjea cu ketchup şi apoi se tăvălea în fulgi, un tablou roşu cu o dungă maro pe margine, o funie aruncată “artistic” în mijlocul podelei… asta e artă modernă. Au fost şi nişte exponate creative dar nu mă sfiesc să categorisesc trei sferturi dintre “operele” expuse drept nişte porcării ce păreau realizate de nişte oameni cu înclinaţia artistică a unui pet de Cola. În viziunea mea artist e cel care face mai întâi o operă de mare valoare pe care nu o poate reproduce nimeni, artist căruia îi este permis apoi să facă şi un rahat de lucrare într-un moment de rătăcire. Dar dacă îţi începi cariera cu un kkt şi altceva nu eşti în stare să faci, nu te mai minţi singur şi du-te la vândut şaorme… În poza de mai jos sunt două tablouri, click pentru a mări şi vă las să ghiciţi care dintre ele este expus în Tate Museum şi care la Galeria Naţională din Londra
***
Pentru mai multe fotografii din excursie click pe thumbnail-ul de mai jos:
Gata cu Bâlea Lac iarna, revelionul următor vreau să mă prindă pe alte meleaguri, la plajă de preferat. Şi anul ăsta a fost frumos, am avut noroc de vreme senină, aşa că am putut urca pe coclauri pentru peisaje şi poze. Am încercat să repet experienţa de anul trecut şi să ajung pe vârful Iezerul Caprei dar cam la 15 m de vârf zăpada era atât de îngheţată încât nu se mai putea urca decât cu bocanci din ăia cu ţepi. Pe care-i avea un tip care urca în faţa noastră şi pe ale cărui urme le foloseam noi ca pe nişte scări. Şi care tip s-a întors din drum. Iar eu, pui de Zorro, şi pe deasupra plin de nervi că mai aveam numa un pic până pe vârf, am încercat să sap eu “scări” în zăpadă cu vârful bocancilor. După vreo câţiva metri m-a apucat însă un sentiment de “i’m so fucked” fiindcă simţeam că o iau la vale şi nu mai reuşeam să-mi găsesc nici un punct de sprijin. Am coborât încetişor înapoi cu spatele şi înotând în adrenalină.
În rest cam la fel ca anul trecut. Hotelul de gheaţă a fost puţin mai fain, în sensul că l-au împodobit cu sculpturi de gheaţă şi beculeţe. Dintre sculpturile de gheaţă atracţia era desigur o femeie nud ale cărei ţâţe îngheţate erau lustruite de limba/mâna fiecărui vizitator… Mâncare bună, cazare satisfăcătoare, ne-am dat cu săniile până la epuizare, am făcut şi o plimbare până la Sibiu în ajunul Anului Nou (restaurantul “Bufniţa” are o pizza minunată), petrecere de revelion reuşită. Recomand destinaţia celor fără fiţe (nu poţi să ceri foarte mult de la cele 2 şi 3 stele cât au cabanele Bâlea Cascadă, respectiv Bâlea Lac), care vor să-şi petreacă sfârşitul de an cu bani relativ puţini dar într-o locaţie superbă.
A trecut şi weekendul, şi concertul, am revenit, shit…
Cu ce-am rămas, (relativ) pe scurt:
* Ca în orice oraș civilizat aflat cu un secol înaintea noastră, și în Roma te poți descurca fără probleme chiar dacă te afli pentru prima dată acolo. Cazul nostru adică. Trenuri, metrouri, autobuze, toate sunt gândite în așa fel încât să poți ajunge la orice obiectiv în cel mai scurt timp și cât mai simplu. Automatele de bilete și prezența peste tot a hărților cu rutele mijloacelor de transport fac viața turiștilor foarte uşoară.
* Orașul nu este curat și nici prea întreținut. Am văzut metrouri care păreau că vin direct din iad, atât de pline de graffiti erau. În oraș se strigă și claxonează cam ca pe la noi, iar cerşetorii care de care mai creepy mişună. Făcând abstracţie de astea, este o plăcere să te plimbi prin Roma fiindcă ai ce vedea, ceea ce am şi făcut vineri şi sâmbătă până la concert. Nu mă refer doar la obiectivele arhicunoscute din care am vizitat ce am putut, ci la străduţe, clădiri cu verdeaţă, terase pline de turişti, magazine de suveniruri sau restaurante care de care mai frumos aranjate. Masa am luat-o la o “trattoria” aflată pe o străduţă superbă lângă Piaţa Sfântul Petru, unde nu am avut probleme în a alege felurile de mâncare deoarece chelneriţa era din Piatra Neamţ..
Click pe poze pentru variantele mari
***
***
Concertul
* Sâmbătă a fost infernal de cald la Roma iar accesul pe stadion pentru cei care aveau bilete pe teren s-a făcut deosebit de greu. A trebuit să ne înghesuim peste 10.000 de oameni printr-un culoar de vreun kilometru lungime şi 10 m lăţime. Asta a însemnat două ore de aşteptare. Pentru a preveni sufocări și leșinuri organizatorii au pus un elicopter să pulverizeze apă deasupra mulțimii dintr-un container ce se balansa sub el. Nu am simțit cine știe ce efect, în schimb au avut grijă de noi vânzătorii ambulanţi de băuturi care înotau prin mulţime cu umbreluţe deasupra capului ca să-i vezi.
* Totuşi, o mare bilă albă primesc de la mine organizatorii pentru că au permis accesul cu sticle de apă sau suc pe stadion. Este adevărat că, în prealabil, gardienii de la intrare îţi desfăceau dopurile și le aruncau. O sticlă fără dop nu zboară prea departe, cred că asta era ideea. De asemenea, camerele foto şi binoclurile erau permise sau trecute cu vederea, nu ştiu sigur, oricum nu ca la noi unde trebuie să recurgi la tot felul de stratageme ca să treci de filtre. Cert e că bliţurile luminau de peste tot. Eu nu mi-am luat aparatul fiindcă m-am gândit că era prea mare, în schimb am văzut lume cu binocluri din alea monstru, cum au militarii. Pentru poze am folosit telefonul, care mi-a dovedit încă o dată ce prost se descurcă în asemenea cazuri. Pe stadion se vindea bere la 5 euro sticla (tot de plastic). Oricum, la ce căldură era, aş fi dat 50 de euro.
* În deschidere a mixat Benny Benassi. De neuitat momentul în care am pășit pe teren și mi-am rotit privirea de jur împrejurul stadionului uriaș, plin până la refuz. A fost ca în scena aia din Gladiatorul când Russell Crowe pășește pentru prima dată în Colosseum, cu excepția faptului că aici toată lumea dansa pe ritmurile lui Benassi în orice direcție te-ai fi uitat. Mi-a plăcut la nebunie.
* Concertul a debutat spectaculos, cu un sound care te făcea să vibrezi la propriu (noi eram cam la 30 de m de scenă), ecrane mişcătoare, lasere, dansatori și o Madonna în formă de zile mari care a dansat pe tot parcursul show-ului fără să dea semne de oboseală. La un moment dat mă uitam atent să văd dacă nu or fi înlocuit-o cu vreo sosie.
* Get political: ni s-a arătat foarte sugestiv (ca la proşti adică) cu cine votează diva, printr-un montaj video în care Bush, McCain și alți “răi” erau puși laolaltă cu Hitler, elefanți morți și sloganul “Get stupid”, iar Bono, Obama sau Geldof apăreau împreună cu floricele şi turbine eoliene plus mesajul “Get smart”. La final, un fade to black cu Obama… Bun, am priceput.
* Google Earth a avut dedicată o melodie întreagă, în sensul că pe ecrane apărea Pământul din celebra aplicaţie și se făcea zoom pe diverse orașe, printre care și Bucureștiul. Cum de și Bucureștiul? Pentru că în melodie era vorba despre țiganii nomazi, of course.
* A urmat un moment în care invitați speciali au fost doi țigani lăutari din ăştia de-ai noștri, care au acompaniat-o pe artistă cu vioara și acordionul într-un mixaj la “La isla bonita”, iar apoi au interpretat ei singuri o țigănească de-a lor. Sau de-a noastră, cum preferați. Un moment nu foarte gustat de publicul italian, după lipsa mâinilor din aer.
* La melodia Like a prayer, remixată de altfel excelent, pe ecrane erau afișate citate din “bibliile” diferitelor religii, în ideea că toate sunt pline de învăţături bune şi “promovează” aceleaşi principii şi acelaşi “personaj”. Right… Desigur, nu puteau lipsi şi citate din Kabbalah, o sectă odată obscură, acum intens mediatizată datorită Madonnei.
Înainte de a părăsi stadionul, o ultimă privire.
Nu-i înţeleg pe cei care-şi iau bilete aşa sus şi departe de scenă.
***
Bonus
* Glume de stewardeză WizzAir, care își imagina probabil că nimeni nu asculta ce debitează: “Așezați-vă masca pe față și începeți să respirați normal şi gratuit“ sau “pentru a umfla vesta, trageți de mânerul roșu sau suflați prin acest tub până la epuizare…”
* Cum ştii că te afli într-un avion cu 99% pasageri români? Simplu: la aterizare lumea aplaudă. Adevărul este că o aterizare pe aeroportul din Cluj-Napoca merită aplauze datorită pistei înfiorător de scurte și a lipsei unui sistem de ghidaj electronic. M-au trecut toate apele când avionul a atins asfaltul doar cu roata stângă, s-a balansat, a trecut de jumătatea pistei cu vreo 300 la oră (calcul aproximativ în funcție de clădirea aeroportului pe care am văzut-o preț de o fracțiune de secundă), ca mai apoi să se oprească frânând preluuuung fix în capăt. Mai c-aș fi aplaudat. În schimb la Roma, pe o pistă interminabilă şi lată cât China, chiar n-am înţeles rostul aplauzelor.
December 31st, 2011
:
Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.
Pentru prima dată în Germania. Habar nu aveam cum va fi în Dusseldorf, destinația fiind aleasă în principal pentru prețul scăzut al biletelor. Se pare însă că am făcut o alegere inspirată. Şi tristă în acelaşi timp. Am văzut cum se poate trăi frumos. Am înjurat țara în care am avut ghinionul să mă nasc. Deşi, după ce am ieșit de câteva ori afară din țară mi-am promis că nu o să mai fac comparații România-restul lumii fiindcă rezultatul e de fiecare dată același: România e de rahat, nu am reuşit nici de această dată să ignor milioanele de lucruri ce ne deosebesc oraşele de cele din lumea civilizată. Cum ar fi parcurile kilometrice, drumurile şi trotuarele întreţinute perfect oriunde te-ai afla în oraş, nu doar în centru, zero câini vagabonzi, tramvaie care aduc a mercedesuri, clădiri renovate, copaci peste tot, oameni veseli cu poftă de viaţă. Pur şi simplu nu ne mai săturam de plimbări, de terase, parcuri şi magazine, am străbătut oraşul în lung şi în lat parcă încercând să-i găsim o hibă care să ne arate că nu este totul aşa de frumos cum pare la prima vedere. Fail. Nu vă mai zic de zonele rezidenţiale ale Dusseldorfului, pe străzile cărora ne-am plimbat duminica dimineaţa, sub un soare călduţ şi într-o linişte deplină. Să-mi vină să plâng, nu alta. Şi nu fiindcă-mi lipseşte ceva, sau de invidie, ci pentru că îmi dau seama ce retardaţi cu pretenţii ne conduc, şi cât de exasperant de puţin se face în ţara noastră.
Prima parte a vacanței ne-am lăfăit la mare, la soare. Am ales Costineștiul fiindcă n-am mai fost acolo. Am găsit cazare pe net la o pensiune, că la hotel era nesimţit de scump pentru două stele și mobilier din antichitate. Foarte plăcut surprins am fost de drumul până la mare. Noi am plecat de la Cluj sâmbăta, când nu circulă tirurile iar majoritatea turiştilor de weekend erau deja la mare. Drum excelent, aglomeraţie deloc, radare puţine. Singura parte naşpa a drumului a fost, cum era de aşteptat, centura Bucureştiului, care parcă a fost făcută din plastilină la cât de denivelată era. Pe litoral şoselele sunt ca-n palmă. Nu-mi venea să cred că pot conduce atât de civilizat, m-am tot minunat ca prostul. Ca să vezi ce mentalitate defectă am. Cu opriri în Bucureşti şi Constanţa, am ajuns la Costineşti pe la ora 10 seara. No, acolo ne-am cam panicat: nu vedeam drumul de oameni. Mii, zeci de mii, mişunau ca furnicile pe străzile staţiunii. Bine, nu vedeai drumul nici din cauza iluminatului stradal, care nu funcţiona. De ce să dai drumul iluminatului când ai cea mai aglomerată staţiune de pe litoral, nu? Primar cretin. Norocul norocului a făcut ca pensiunea la care ne-am cazat să aibă o curte largă, în care ne-am adăpostit maşina. Zilele ce-au urmat am explorat litoralul. Ce-ar fi de menţionat:
Gata cu Bâlea Lac iarna, revelionul următor vreau să mă prindă pe alte meleaguri, la plajă de preferat. Şi anul ăsta a fost frumos, am avut noroc de vreme senină, aşa că am putut urca pe coclauri pentru peisaje şi poze. Am încercat să repet experienţa de anul trecut şi să ajung pe vârful Iezerul Caprei dar cam la 15 m de vârf zăpada era atât de îngheţată încât nu se mai putea urca decât cu bocanci din ăia cu ţepi. Pe care-i avea un tip care urca în faţa noastră şi pe ale cărui urme le foloseam noi ca pe nişte scări. Şi care tip s-a întors din drum. Iar eu, pui de Zorro, şi pe deasupra plin de nervi că mai aveam numa un pic până pe vârf, am încercat să sap eu “scări” în zăpadă cu vârful bocancilor. După vreo câţiva metri m-a apucat însă un sentiment de “i’m so fucked” fiindcă simţeam că o iau la vale şi nu mai reuşeam să-mi găsesc nici un punct de sprijin. Am coborât încetişor înapoi cu spatele şi înotând în adrenalină.
