Click pe „shut down”. Sting becul. Pe întuneric, înainte de a ajunge în pat, mă opresc întâi la fereastră. Mă apropii cu fața de geam și îi simt răceala, fără a-l atinge. Mai sunt câteva ore din noapte. Privesc nemișcarea de afară preț de câteva minute, imaginându-mi cum e de partea cealaltă, la -18 grade, doar în tricoul pe care-l am acum pe mine. Apoi deschid geamul. Inspir adânc aerul cu miros de noapte, ascult liniștea, mă uit la stele, apoi, cu două secunde înainte de a-mi fi frig, închid geamul și mă duc la somn. „Ritualul” meu zilnic.
De când mă știu, cu cât mediul aflat de partea cealaltă a unui geam este mai ostil și cu cât sticla ce mă desparte de el e mai subțire, cu atât îmi place mai mult să-i savurez inaccesibilitatea înfrântă. O inaccesibilitate ce se supune transparenței sticlei și devine accesibilă. Ca atunci când te uiți într-un acvariu și rechinul trece alene pe lângă tine. Din propriile noastre acvarii high-tech, protejați, vedem lucruri pe care cei care au trăit înaintea noastră le puteau doar visa.
Îmi place să mă uit afară când tună și fulgeră iar ploaia și grindina lovesc în geam. Dacă acest lucru se întâmplă în timpul unei călătorii cu mașina sau cu trenul, și mai bine. Înainte de un zbor am emoții mari. Că nu voi prinde loc la geam. În aer, cu fața aproape lipită de hublou, privesc cu un ochi afară și cu celălalt înăuntru. În timp ce însoțitoarele de zbor se plimbă pe culoar și servesc băuturi, eu stau și mă gândesc cum nici doi centimetri de sticlă mă despart de aerul care curge pe lângă fuzelaj cu peste 800 de kilometri pe oră, la o temperatură și o presiune pe care nu aș vrea să le simt vreodată. Și-mi place sentimentul.
Îmi imaginez ce fericiți au fost cei de pe Stația Spațială Internațională când le-a sosit cupola, modulul cu multe ferestre atașat stației la 12 ani de la începerea construcției acesteia. Până atunci echipajul avea la dispoziție doar câteva gemulețe înguste cu o deschidere limitată prin care se putea privi într-o singură direcție. Mi-ar plăcea să privesc prin geamul cupolei la așa ceva.
Cândva, nu peste foarte mulți ani, un astronaut se va pregăti de culcare într-o bază de pe Lună. Din patul său aflat lângă un geam, va privi afară la peisajul selenar complet lipsit de viață și de aer, apoi la stelele care strălucesc mai puternic decât oriunde pe Pământ, apoi la Pământ.
La începutul lui 2011 am făcut așa, mai în glumă, o listă cu lucruri care doream să se întâmple pe parcursul anului. Suprinzător, am nimerit câteva…
Să se facă, nu contează cum, nişte autostradă de la Gilău înspre unguri ca să pot ieşi cât mai repede din ţară. – Ce prost îs, cum să-mi imaginez așa ceva?
Să nu-l mai aud pe Băsescu vorbind. – Hăhăhă… Sigur că l-am auzit.
Să dispară iTunes, cel mai idiot program inventat vreodată pe care mă obligă Apple să-l folosesc pentru telefon. – N-a dispărut și nici nu sunt șanse să dispară.
Să nu-mi scap iPhone-ul pe asfalt că nu mai am bani de altul. - L-am scăpat de vreo opt ori, până la urmă am primit cadou varianta nouă.
Să se termine tot petrolul din lume. - Nici vorbă, îl scot ăștia și din piatră seacă.
Să se întâmple ceva spectaculos. – S-a întâmplat o p…
Să se lase Megan Fox de actorie. Nu știți cine-i Megan Fox? Perfect! – Nu s-a lăsat, cred. Îmi este lene să verific.
Să nu-l mai aud pe Justin Bieber întâmplător la radio și apoi să mă înjur că n-am mutat pe alt post. – Ptiu, l-am auzit pe Europa FM. Deci 2012 fără Europa FM.
Să dea România faliment și să vină să ne conducă alții. Învăț maghiară dacă trebuie. – Nope, poate anul ăsta totuși.
Să nu se mai prăbușească avioane. - S-au .
Să nu se mai construiască catedrala mântuirii iar în locul ei să se facă un aquapark sau, fie, un adăpost pentru câini. – Se construiește fără nicio jenă.
Să-l interneze pe Vadim. - Liber ca pasărea cerului.
Să nu se mai scumpească benzina, că altfel… – S-o scumpit ca nebuna.
Să plec din România de tot, dacă se mai scumpeşte benzina. – Mda, sunt tot aici, că-mi pare rău să vă las singuri.
Dacă nu plec de tot din România, să vizitez trei țări. – Vizitat-am.
Să am asfalt în Floreşti. – AM!!!!! Chiar am!
Să păţească ceva urât urât de tot primarul din Floreşti, dacă nu voi avea asfalt. - Are noroc că am asfalt.
Să se reducă rata pupincurismului de pe Twitter și din blogosferă. – Haha.
Să dispară Facebook. – Nu numai că nu a dispărut, dar în curând userul de fb o să fie trecut obligatoriu pe certificatele de naștere.
Am scris textul de mai jos pe Blogmare.ro în luna a treia a lui 2010, deci acum aproape doi ani. Sunt încă de acord cu mine
***
Voi mai folosiți RSS-ul? La mine trec uneori zile până să deschid reader-ul. Asta fiindcă Twitter poate ține loc de RSS bine mersi. Aproape fiecare blogger are cont și își anunță ultimul articol scris într-un tweet. În plus poți găsi linkuri interesante spre alte bloguri, clipuri, poze… Dar valoarea Twitter, cel puțin în concepția creatorilor săi, stă în experiențele personale ale utilizatorilor, împărtășite în 140 de caractere. Deoarece citesc de o bună bucată de vreme ce scriu cei pe care-i urmăresc prin intermediul conturilor pe care le administrez, găsesc destul de comică afirmația de mai sus, fiindcă e mai probabil să-l găsești pe Adi Minune citind în BCU decât să găsești ceva cu adevărat valoros pe Twitter.
De ce?
Nu Twitter este de vină, ci personalitățile profund egocentrice ale utilizatorilor. Chiar dacă nu punem la socotelă linkurile de pe youtube și retweeturile, marea majoritate a mesajelor postate repetă obositor aceleași platitudini. Cum ar fi:
* Neața oameni buni (e de fapt ora 3 după amiaza dar el/ea vrea să arate ce viață boemă duce) * Acum mănânc asta așa-i că vă e poftă? (link spre poză făcută cu telefonul la o porție de cartofi prăjiți unsuroși)
* Am văzut și eu în sfârșit filmul X. Nu m-a impresionat deloc! (vrea să arate cât de greu e de impresionat, fiind vorba, desigur, despre un film foarte lăudat de către restul lumii) * Tocmai mi-am luat asta: (link spre poză cu produsul, să moară de ciudă toți dușmanii)
* A venit primăvara / Ce frumos ninge / Afară plouă (N-ai replică la așa ceva)
* Nu vreau, dar totuși o voi face ((… (mesaj criptic, misterios, genul “ați vrea voi să știți la ce mă refer, da nu veți afla niciodată, probabil fiindcă e doar o banalitate”)
* Lipsesc 10 minute / M-am întors (dacă ar putea, ar pune Twitterul pe pauză, dar cum nu poate, speră că se vor opri restul din butonat și vor aștepta revenirea Sa)
* La mulți ani @Xulescu (în cazul ăsta @Xulescu este ori un cvasianonim, ori vreo *vedetă* de pe Twitter cu care autorul vrea să se bage în seamă)
* Cine vine azi la evenimentul Y? (stai și te întrebi oare la ce-i ajută dacă știe că se duc încă 5 necunoscuți în locul cu pricina? Face ceva statistici? Că doar prietenii și-i putea întreba cu un mass pe mess, la telefon… Vrea să știe toată lumea că are viață socială? A, așa da.)
* Lucrez la un nou site pe care-l voi lansa în curând. Fiți pe fază! (probabil nu-l va lansa niciodată deoarece este în stadiul de idee, dar nu strică să pari ocupat, nu?)
Fiindcă ei se află într-o lume iar noi în altă lume (graniţa dintre cele două lumi e simbolizată de gard, pentru cei care se prind greu). Dacă lucrurile se împut prea tare, singura șansă (pentru mine, că doar eu contez) e să trec gardul la ei în grădină, nu să latru pe străzi în speranţa că va ține cineva cont de lătratul meu și-mi va da un biscuit în plus.
ps. O revoluție în adevăratul sens al cuvântului, fără ghilimele, e cu totul altceva. Acolo pică gardul și-ncepe dansul
Eu am pățit. E enervant. Vă zic eu cum se face pentru ca celălalt să nu-și dea seama că nu-ți pasă câtuși de puțin de linkul lui. Toți avem prieteni care ne bombardeaza cu linkuri spre melodii sau alte chestii care doar pentru ei sunt relevante. Pentru a nu le răni sentimentele, faceți așa: după ce primiți linkul, uitați-vă la durata clipului, apoi vedeți-vă de ale voastre. După ce timpul de rulare al clipului s-a scurs, băgați un „Excelent” sau „Oau, ce-mi place refrenul” sau „Hihi, ce mișto e partea aia cu blonda” (asta pentru un plus de realism – derulați pe la mijlocul clipului și menționați o fază de acolo, pierdeți oricum mai puțin timp decât dacă v-ați uita la clip). Partenerul vostru de chat se va simți împlinit. Nu așteptați să fiți întrebați dacă v-a plăcut, pierdeți puncte.
Ați dat musculița la o parte? Bun. De când beau Red Bull, m-am trezit dependent de cafea (mai exact de drogul ăla din ea). Numai că mie nu-mi place cafeaua la gust ci doar la miros. Îmi bag nasul într-o pungă de cafea măcinată și nu-mi mai vine să-l scot. Chestia-i că la mine mirosul este pe locul doi în topul simțurilor, după văz. Adică nu o să fiu prea prietenos cu tine dacă nu-mi place cum miroși. Da, serios. Țin minte că în copilărie știam imediat, după o minimă adulmecare, dacă cineva a dormit pe perna mea și o puneam pe mama să-mi schimbe fața de pernă… Și acum, când ajung în vreun hotel, nasul meu este cel care dă ok-ul dacă așternuturile sunt „fresh”.
V-am făcut mai jos o listă de mirosuri care-mi plac mult și foarte mult; puteți folosi oricare dintre ele ca să vă puneți bine cu mine. Unele-s chiar la îndemână. Deci:
(Postare fara diacritice, scrisa fiind de pe telefon, care are, dar nu prea la indemana. Diacritice.)
Fiindca am priza in tren si ma plictisesc – nu cumva sa citesc o carte, doamne fereste – scriu pe blog. Ma indrept inspre Clermont-Ferrand dinspre Paris. Cu 160 km/h, conform gps-ului.
- Degivrarea avionului inseamna plecare cu intarziere si ca nu vezi nimic pe geam la decolare si minute bune dupa ce esti sus. Solutia aia cu care dau pe avion se intinde pe geam si-l fac aproape opac. Dupa ce geamul se curata de la frecarea cu aerul, raman dare de gheata care strica pozele. De dezamagire, mi-am luat un sandwich cu sunca si o apa plata cu adaos 800%.
- Niste statistici spun ca aproape jumatate dintre pasagerii de la bordul unui avion uita/nu au chef sa-si opreasca telefoanele mobile inainte de decolare. Cei care si le pun pe “plane mode” nici nu sunt luati in considerare. Ar cam rezulta ca telefoanele lasate pornite in avion sunt inofensive.
- Parisul, lovit de o vreme mohorata dar nu foarte friguroasa, geme de turisti in penultima zi din an. La turnul Eiffel erau cozi ca in plin sezon de vara. Deoarece destinatia noastra finala era Clermont Ferrand, am lasat in gara bagajele intr-un… loc de lasat bagajele (cu plata, normal) si am luat-o la plimbare prin oras. Cu un bilet de metrou valabil o zi, ne-am reamintit de ce ne place Parisul.
- La metrou se cerseste profesionist. Ca sa intelegeti: trompetist cu orchestratie ce se auzea din niste boxe, teatru de papusi cu fundal muzical, acordionist insotit de solista si obisnuitii violonisti.
- Imi place mirosul din metrou, inca nu m-am prins de ce, ca e un fel de amestec de cauciuc cu cabluri incinse.
- Prin jurul Notre Dame patrulau trei politisti romani. La vanatoare de cersetori mioritici, probabil.
Acum zice în difuzoare ceva cu “madames et monsieurs” si cu “merci“, deci cred ca am ajuns la destinatie.
…și ar fi trebuit să dorm, fiindcă peste trei ore trebuie să mă trezesc. Mă uit cum ninge, pentru prima dată serios iarna asta. Exact când am eu avion. Nu-i bai cică, Yahoo Answers zice că-i ok, numai să nu se transforme în viscol. Om vedea peste câteva ore.
În fiecare dimineață lucrătoare, locuitorii din suburbiile Clujului se revarsă în oraș în scop muncitoresc. Datorită naturii jobului meu, până de curând eu ratam acest moment deloc sublim fiindcă eram ocupat să dorm. Pe la 11, când mă porneam și eu, găseam șoseaua ce duce spre Cluj calmă și încăpătoare, ca într-o țară civilizată. Laura în schimb era pe metereze la ora de maximă vânzoleală. De vreo două săptămâni însă, în trei din cinci zile pe săptămână prind și eu răsăritul live. Motivul? Să zicem din spirit de solidaritate, nu că s-o scumpit în ultimul hal benzina astfel încât a merge și a veni fiecare cu mașina lui lasă cratere cam adânci în portofel. În felul ăsta am cunoscut și eu ZIDUL. Zidul este reprezentat de coloana interminabilă de mașini care se îndreaptă adormite înspre Cluj cu 40-50 la oră, și între care trebuie să te integrezi cumva, ieșind de pe străduța plasată deloc convenabil pe partea opusă a drumului.
Dragi cititori, situația de mai sus este una dintr-acelea în care îți dai seama că egalitatea dintre sexe este ceva ce nu va exista niciodată, pentru simplul fapt că nu e în interesul femeilor să existe. Să explic. Eu fac în felul următor când ies de pe străduță: respect semnul care interzice a o lua la stânga, deci o iau la dreapta, mă bag iute pe banda a doua, semnalizez, apoi încerc să penetrez zidul de mașini care vin din sens opus pentru a intra în parcarea unui magazin, unde întorc și ies ap0i pe sensul corect de mers. Totul printre claxoane și priviri criminale din partea celorlalți șoferi, cărora le perturb deplasarea, respectiv starea de visare la cafeaua ce-i așteaptă la birou. Până să ajung să merg și eu în direcția corectă slăbesc două kile. Laura râde. De ce? Fiindcă ea procedează așa: ignoră semnul cu interzis, se bagă nonșalant în fața celor care vin din stânga, le zâmbește, apoi întoarce capul, zâmbește iar și hop! se întâmplă minunea: zidul se oprește din mișcare iar ăia încep, precum niște vite docile, să-i facă semne cu farurile pentru a se băga în fața lor. Totul durează vreo 30 de secunde. Ce-am făcut? Am zis „fuck this shit” și i-am dat cheile.
E mai rapid ca iPhone 4, dar nu foarte sesizabil. Câştigul în viteză dat de procesorul nou l-am simţit doar în aplicaţiile care cer multe resurse. Majoritatea nu cer. Am apreciat însă calitatea mai bună a sunetului în convorbiri şi camera care face poze excelente, o îmbunătăţire semnificativă fiind observabilă la pozele făcute în condiţii slabe de iluminare. Stabilizarea de imagine în filmări este de asemenea binevenită. Siri mă înțelege dacă vorbesc în engleză cu ea. Nu întotdeauna, dar cred că peste vreo două-trei update-uri va semăna cu computerul vorbitor din Star Trek:). Ca aspect, telefonul e identic cu iPhone 4, cu excepția poziţiei locurilor de pe margini unde sunt delimitate antenele. Aştept cu interes iPhone-ul de la anul care trebuie să vină cu ceva într-adevăr inovator pentru a se plasa din nou în faţa concurenţei.
Am făcut o poză din acelaşi unghi cu 4-le şi cu 4S-ul, pentru a evidenţia diferenţa de calitate dintre camere.
“Cred ca viata urbana s-ar schimba pentru fiecare daca am fi inconjurati de foarte multe flori flori.In loc de trotuare plictisitoare am putea vedea flori de sezon.” - Iftime Cristina, project manager
Ceea ce tocmai ați citit mai sus, și anume despre ”înlocuirea trotuarelor cu flori”, este un “proiect” care a intrat în finala competiției Pepsi Refresh, competiție de idei cu o miză destul de însemnnată: 20.000 de dolari pentru punerea în practică a unui proiect de “împrospătare urbană”. Ăsta a fost primul concurs la care am participat vreodată, fiindcă am considerat că ideea mea, pe care am numit-o City Start, ar fi potrivită pentru Cluj.
La competiția desfășurată pe Facebook au fost înscrise peste 600 de idei, care în primă fază trebuiau votate și comentate. După eliminări, în a doua etapă au rămas doar 100, voturile acumulate până atunci fiind resetate la zero, în ideea că fiecare pornește cu șanse egale. Lupta se dădea acum pentru top 10. A început iar goana după voturi. Am făcut și eu ce-am știut: stresat prietenii cu link-uri (mulțumesc), desemnat nevastă ca PR (mersi iubire!!), twituieli, articole explicative și un filmuleț. Am intrat în febra competiției fiind motivat de feedback-ul pozitiv primit de la oameni de ale căror păreri îmi pasă. Pînă la urmă am adunat 184 de voturi. Locul 25 din 100. Din Cluj au mai participat Emil, Dan și Lorand. Niciunul dintre noi nu a ajuns în top 10 însă…
Una dintre ideile intrate în Top 10 va câștiga premiul. Aș putea încheia aici, cu un “Baftă tuturor!”, dar parcă totuși nu Read on…
Până la momentul finalei, acesta a fost un concurs de prietenii, nu de idei. Cine a reușit să-și mobilizeze cei mai mulți prieteni să voteze a urcat în top. Organizatorii au știut asta, de aceea și-au rezervat dreptul să aleagă câștigătorul din primii zece clasați pe baza deciziei unui juriu, nu pe baza voturilor. Cu toate astea mi se pare destul de grav faptul că majoritatea ideilor ce au ajuns în Top 10 au în spate asociații/cluburi. Care evident au membri. Asta înseamnă multe conturi de facebook și multă promovare. Șansele participanților pe cont propriu, cu un cerc limitat de cunoscuți, au fost reduse astfel substanțial încă de la început. O altă problemă a constituit-o sistemul de votare. Mulți dădeau click pe Votează și credeau că au votat, dar votul nu se înregistra deoarece aplicația Pepsi avea nevoie de aprobare înainte de a o putea folosi în acest scop. Deci, după ce permiteai accesul aplicației, trebuia să te întorci și să votezi din nou. Vă dați seama că mulți nu înțelegeau acest mecanism sau nu aveau vreme să stea să verifice și n-ai cum să-i învinovățești. Unora le-am explicat pas cu pas ce trebuie să facă, pe alții i-am lăsat în pace fiindcă sincer îmi era jenă să le răpesc atât de mult timp. Și mai e un aspect. Atunci când promovezi în online o acțiune umanitară, un caz emoționant, vei mobiliza lumea să facă aproape orice. Când vine vorba de a mobiliza lumea pentru a ajuta pe cineva să câștige un concurs, chiar dacă argumentul este “pentru orașul nostru“, mulți se gândesc: “Bine mă, am lucruri mai bune de făcut decât să-l ajut pe ăla să câștige 20.000 de dolari”. Cu toate că în cazul de față, dacă ideea mea câștiga, primeam banii pentru a o pune în practică, nu pentru a merge în vacanță la Rio. Iar reticența asta s-a văzut: deși proiectul meu a fost promovat pe mai multe bloguri, pe facebook ori pe twitter, câștigul în voturi a fost mic. Zic asta fiindcă știu exact de la cine au venit cam 80% din voturi
Topul scuză mijloacele
Conform regulamentului concursului, juriul va da note fiecărei idei din Top 10 pentru:
- măsura în care ideea este adecvată la tema provocării lansate prin concurs; – gradul de originalitate al ideii; – măsura în care ideea poate fi pusă în practică; – impactul pozitiv pe care îl are implementarea ideii asupra comunităţii.
Haideți să vedem care sunt ideile rămase în competiție și care luptă pentru 20.000 de dolari, ocazie cu care o să înțelegeți care-i problema mea:
1. În decembrie și Mos Craciun e voluntar – 1186 voturi – campanie umanitară care are ca scop strîngerea de voluntari pentru oferirea de cadouri de Crăciun copiilor săraci. Ei spun așa: ”Vom bate din usa in usa, avand la noi scrisorile simple si pline de candoare a peste 1000 de copiii extrem de saraci care il asteapta in acest an pe Mosu’.” Eu spun că asta nu are nicio legătură cu tema concursului.
2. Un copil, un copac – 1102 voturi – plantare de copaci, acțiune organizată de zibo.ro, un site pentru copii, deci cu o susținere sănătoasă. Referitor la idee, nu știu ce să zic. De originalitate nu mă leg, dar oare copacii vor fi plantați în oraș? Întreb doar.
3. Turnul nostru – 930 voturi – proiect conceput de un arhitect, student arhitect, ecolog, inginer, un specialist in comunicare și un artist vizual. Este vorba despre înfrumusețarea unui vechi turn de apă, plasat lîngă o pasarelă pietonală din Iași. Deși s-ar încadra cel mai bine în ideea de refresh urban, a cheltui 20.000 de dolari pentru a estetiza o construcție care n-are niciun scop mi se pare o risipă.
4. Home Mătăsari – 912 voturi – renovarea unor case vechi pentru a fi locuite de studenți. Un proiect care există deja și care are nevoie de bani. Încerc să-mi dau seama cu ce anume contribuie la “refreshul” urban.
5. Green City Tușnad – 910 voturi – se dorește colectarea 100% selectivă a deșeurilor din Băile Tușnad. Este interesant de știut dacă 20.000 de dolari ajung pentru așa ceva și cum ar putea fi susținută ideea pe termen lung.
6. Parc de antrenament urban – 908 voturi – un parc pentru Break-Dancing, Freerunning, Tricking, Parkour, Slackline, Trial și Flatland sau Bar-fitness. Cam de nișă, dar este ceva vizibil în peisajul citadin și oamenii și-au încercat norocul. Dacă le iese, bravo lor.
7. Florile dau refresh vieții urbane – 891 voturi – înlocuirea trotuarelor cu flori. Dacă atât zice fata, eu are rost să mai zic ceva?
8. Turismul din România – 887 voturi – Elena Udrea, tu ești? Nu, e doar o altă idee fără nicio idee.
9. Transport urban – 867 voturi – un site (existent deja) care te ajută să te deplasezi cu mijiloacele de transport în comun are nevoie de finanțare. Nimic rău în asta, dar iarăși nu văd unde este refresh-ul urban aici.
10. Incubator107 – Scoala de pasiuni – 845 voturi – Un alt proiect existent. Ei spun așa: “Noi îți dăm curajul să descoperi ce te pasionează cu adevărat. Dacă ai descoperit deja, noi te asmuțim să îi înveți și pe ceilalți și să îți faci o breaslă de făcători-de-bine cu care să-ți transformi orașul.” Deci refresh-ul urban îl realizezi tu, după ce te învață ei cum.
Eu dacă n-am muzică în mașină intru în depresie. Ca urmare am. Și-mi fac periodic cd-uri audio (da, din alea cu 18-19 piese maxim, că am cd player din alt secol). Nu știu cum sunteți voi, dar io nu pot să nu cânt dacă aud ceva piesă faină. Și asta e o problemă, fiindcă de obicei îmi fac cd-uri cu piese faine, cel puțin atunci când nu trebuie să pun pe un cd jumate piese care-mi plac mie / jumate piese care-i plac ei, ca să fie bine… La drum lung poți răcni cât vrei că nu te vede nici dracu, dar în oraș se schimbă datele problemei. Dacă ești gagică și te bâțâi fredonând la semafor, e mișto. Ești drăguță, simpatică, nebunatică, sexy etc. Dacă ești bărbat… “ce naiba face ăla, cântă?”, “haha, uite un ghei”. Și atunci ce faci? Faci ca mine: te sprijini cu cotul de portieră, duci mâna la gură ca și când ești incredibil de plictisit că nu se face odată verde și cânți:
***
Și un timelapse cu gheață “filmat” pe masa din bucătărie:
Răspund la o leapșă muzicală pe care am primit-o acum 1800 de ani pe Twitter, de la @vivianaball. Preferințele mele muzicale gravitează în zona comercială, deci nimic surprinzător în răspunsuri, vă spun de pe acum.
1. Numeste o formatie sau un cantaret care nu-ti vine sa crezi ca ti-a placut cand erai mai tanar.
Heheh, îs prea mulți, mi-e ruşine. Oricum, e și Britney Spears printre ei:P Şi DJ Coco.
2. Numeste o formatie sau un cantaret pe care o / il urai in tinerete si pe care acum o / il adori.
Nu-mi plăcea Simply Red. Acum îl văd pe Mick Hucknall ca pe un geniu ce este.
3. Numeste o formatie sau un cantaret care a trecut testul timpului, care iti place de la inceput si pana acum.
Fleetwood Mac.
4. Numeste un cantec caruia nu-i poti rezista si te apuca bataiala sau datul din picioare.
Graffiti6 – Stone In My Heart
5. Numeste un album de pe care iti place sa asculti fiecare melodie.
Brothers In Arms de la Dire Straits
6. Numeste o formatie sau un cantaret de care esti atat de satul/a incat iti doresti sa nu mai auzi in veci de ea/el.
Boul de Pitbull.
7. Numeste o formatie sau un cantaret pe care partenerul tau sau prietenii o/il adora si tu nu-l poti suferi.
U2. Îmi place o singură melodie de-a lor, şi aia veche.
8. Coverul tau preferat.
L-am auzit vizionând un episod din House MD. Peter Gabriel – My Body Is a Cage.
Cover după Arcade Fire:
9. Cantecul sau formatia preferata in secunda asta.
***
În altă ordine de idei, Andrei face la el pe blog un concurs pentru bloggeri, la care aş fi participat şi eu bucuros dacă părinţii mei nu erau din Alba Iulia. Astfel, se oferă un premiu ce constă în cazare, masă şi decontarea transportului până la Alba Iulia pentru două persoane în weekendul 16-18 septembrie, în scopul vizitării magnificei (fără urmă de ironie) Cetăţi, de care noi albaiulienii am devenit tare mândri odată cu investiţiile masive ce s-au făcut pentru amenajarea acesteia. Am scris anul trecut despre Cetatea Alba Carolina şi vă pot spune că anul acesta este şi mai frumoasă. Ar fi bine dacă s-ar găsi sponsori pentru ca astfel de concursuri să fie făcute lunar. Astfel, prin articolele ce vor apărea, online-ul ar înţelege mai bine faptul că la Alba Iulia chiar s-au întâmplat lucruri minunate pentru o ţară mai puţin minunată, şi se va promova acest obiectiv turistic drept unul de primă mână.
Sâmbătă după-masa m-am plimbat pe străduțele din centrul vechi și, nu știu din ce cauză, poate era lumina de vină, poate liniștea, m-am trezit că văd Clujul cu alți ochi. De turist aflat la prima întâlnire cu orașul. Am fost un turist tare încântat de ce a văzut. Câteva poze:
Până mi-o fură, am decis să o folosesc totuşi cât mai temeinic.
Duminică noaptea am fost pe Feleac, lângă observatorul astronomic, unde câţiva membri ai astroclubului Andromeda din Cluj observau în linişte stele duble. La vreo 200 de metri distanţă, în câteva maşini parcate cu vedere la superba panoramă a orașului, se întâmplau alte chestii. Pământești.
Revenind la stele, am avut privilegiul să mă uit şi eu pentru prima dată printr-un telescop. Pe lângă sistemele de stele duble care arătau ca niște stele… duble, am văzut galaxii (vecina Andromeda şi vreo câteva M-uri, nu mai ştiu care), nebuloase și planeta Jupiter cu patru sateliţi. Am avut noroc și cu Staţia Spaţială Internaţională care a străbătut cerul foarte convenabil la numai jumătate de oră după ce am ajuns. Deosebit de strălucitoare şi foarte rapidă, a intrat treptat în partea “întunecată” a Pământului, acompaniată de “oau”-urile noastre. Astronomii erau probabil amuzaţi, dar nu-i vedeam că era beznă. Calea Lactee se vedea mai bine decît am văzut-o eu vreodată, aşa că am tot pozat-o până am simţit că sunt la cinci minute de a crăpa de frig. După care mi-am adus aminte că am un hanorac în portbagaj.
***
Am cont pe Google Plus, pe Facebook și pe Twitter. Plus blogul. Și Instagram-ul, dar ăla e deocamdată ceva exotic și nu ia timp. Pe restul le-aș folosi pe toate zilnic, nu zic nu, dacă aș fi plătit pentru asta. Cum nu sunt, le folosesc așa: postez pe Twitter una-alta și mai aflu o noutate. Scurt și la obiect, genul ăsta de consumare a conținutului îmi place cel mai mult și-mi ocupă cel mai puțin timp. Ce postez pe Twitter apare automat pe Facebook, unde nu postez nimic aproape niciodată, eventual mai răspund la un comentariu. Pe Google Plus îmi place să sunt poze funny. Io sincer de-asta intru pe el, să văd gif-uri animate și diverse filmulețe. A, și să mai blochez pe diverși necunoscuți cu fețe dubioase care mă adaugă în cercurile lor. Interesant, n-am dat block la nicio gagică.
Habar nu am dacă există deja așa ceva implementat într-o formă sau alta, probabil că pentru PC-uri există, dar iată ce mi-ar plăcea mie la un telefon mobil și sunt convins că va apărea la un moment dat: etichetarea audio a pozelor. Adică: fac o poză pe plajă la mare. După ce fac poza, pun telefonul la ureche și spun: plajă, mare, Costinești, nisip, pescăruși. Astfel, când voi căuta o poză, tot ce trebuie va fi repet în microfon unul dintre “tagurile” acelea, și toate pozele care au aceste taguri îmi vor fi afișate, indiferent în ce moment au fost făcute. Nevoia unei astfel de funcții vine din faptul că tot mai multă lume își păstrează pozele făcute cu telefonul în telefon. Capacitate de stocare este destulă, backup-uri faci periodic, deci este foarte la îndemână să ai ultimii patru ani de momente fotografice tot timpul cu tine. Problema este că momentan nu prea ai cum să cauți în ele, iar să organizezi de pe telefon în albume câteva mii de poze nu este practic. A, de ce am zis patru ani când mai nou schimbi telefonul la un an doi? Fiindcă atunci când schimbi telefonul nu pierzi pozele. Dacă-ți schimbi iPhone-ul, de exemplu, pozele făcute cu cel vechi, laolaltă cu restul aplicațiilor și ce mai ai prin el, sunt copiate automat în noul dispozitiv atunci cînd îl sincronizezi cu PC-ul. Așa ajungi să ai o adevărată istorie vizuală a locurilor prin care te-ai plimbat și, fiindcă ecranele și camerele foto ale mobilelor sunt tot mai bune, e plăcut să-ți mai amintești din când în când ce bine e în vacanță sau ce frumos colorată era seara “aceea” de vară.
Cu puţin timp în urmă am văzut o ştire: Kingmax lansează primul card micro SD de 64 GB. Îl vedeţi mai jos în mărime naturală:
…mda
Şi mi-am dat seama că astfel de ştiri sunt neinteresante pentru majoritatea. Pentru părinţii mei sunt complet irelevante fiindcă ei au fost depăşiţi de tehnologie cu mult timp în urmă şi pentru ei nu contează dacă în mai puţin de un centimetru pătrat încap 10 mega sau 64000, cum e cazul mai sus. Fiindcă nu prea ştiu ei ce-i ăla “mega” în primul rând. Pentru ăştia mai tineri la fel, nu contează, fiindcă ei, când s-au “trezit”, au găsit o lume digitală matură la dispoziţia lor. Nimic nu-i mai entuziasmează, decât eventual ceva gadgeturi în genul Kinect, care au un factor de spectaculozitate imposibil de ignorat chiar și de către cei mai plictisiți. Însă nu ştiu câţi stau să se gândească la ce realizări tehnologice demne de filmele SF au acces.
Dar eu îmi amintesc… de bătrânul meu harddisk de 1 (unu!) GB de acum 10 ani pe care aveam tot: sistem de operare, programe, muzică adusă bit cu bit de pe Kazaa prin conexiuna dial-up, poze de toate felurile, câteva joculeţe. Lunar hard-ul se umplea, aşa că îl demontam şi mergeam cu el la un băiat care avea CD-Writer şi care îmi scria pe un CD muzica şi pozele adunate, mai punând şi de la el dacă rămânea loc.
Îmi mai amintesc că, prin 1997, am găsit pe reţeaua laboratorului de informatică din liceu un fişier AVI. Ştiam din auzite că avi înseamnă video, dar nu văzusem niciodată video rulând pe un calculator. Fişierul respectiv avea aproape doi megabytes aşa că l-am arhivat în două volume cu “arj.exe” şi l-am transportat acasă pe două dischete, rugându-mă să nu-mi dea erori vreuna din ele. Mi-a dat. A doua zi m-am întors cu altă dischetă şi am luat partea ce-mi lipsea. Întors acasă, am vizionat primul meu “film pe calculator”. De fapt era un fragment din trailerul filmului Executive Decision, cu Steven Seagal şi Kurt Russel. Avea o rezoluţie infimă şi rula la 10 frameuri pe secundă. Dar erau imagini în mişcare! În fullscreen pixelii erau cât casa. L-am găsit pe YouTube şi l-am pus mai jos la rezoluţia la care l-am văzut eu acum o mie de ani:
Astăzi? Luăm Blu-Ray-uri de 25GB bucata de pe torente şi ne uităm la YouTube în Full HD, care face streaming în cinci minute cât să umple 50 de dischete. Moving on…
***
Eram în al primul an de facultă când Nokia a anunţat primul lor telefon cu mp3 player şi cu radio. Ecran monocolor din ăla clasic, formă de cărămidă, greu asemenea uneia, dar cu tastatură full QWERTY. O combinaţie telefon-player mp3 era ceva nemaiauzit pe vremea aia aşa că am decis că-l vreau tare de tot. Mai ales că apăruse în Cluj la Euro GSM. Numai că de unde bani? Nici nu mai ştiu cum i-am convins pe ai mei, probabil le era frică să nu cad în depresie ştiindu-mă cam obsedat de gadgeturi, aşa că mi-au promis că de ziua mea o să-mi dea bani. Şi uite aşa am aşteptat vreo patru luni, timp în care mă duceam periodic şi mă uitam în vitrina magazinului dacă telefonul mai era acolo, fiindcă ăia mi-au zis că au primit fix două bucăţi: unul roşu şi unul albastru. Cel albstru a rămas în vitrină până în septembrie (cine să-şi dorească ozn-ul ăla?) când am devenit mândrul lui posesor. Bine, telefonul s-a dovedit a fi cam dezamăgitor. În 64MB, cât avea memorie, încăpeau foarte puţine piese. Apoi, acestea puteau fi transferate în telefon doar cu o porcărie de program care le cripta şi le făcea inaccesibile de pe orice alt PC. Bineînţeles că eu am ridicat în slăvi telefonul oricui mă întreba “Ce naiba e chestia asta?”
Problema e că noi oamenii mai pozăm și altceva cu telefoanele în afară de peisaje, câini și ce mâncăm. Apple a prezentat ieri serviciul iCloud care va începe să funcționeze odată cu lansarea sistemului de operare iOS 5, și care, în mare, înseamnă sincronizarea diverselor dispozitive (telefon, pc, tabletă) între ele prin internet, astfel încât conținutul aflat pe unul să fie disponibil automat și pe celelalte. În timpul evenimentului, un reprezentant Apple a și demonstrat serviciul făcând o poză cu telefonul la o mașinuță de jucărie, aceasta fiind afișată aproape instant pe laptopul și pe iPad-ul respectivului. Dar dacă nu pozăm mașinuțe de jucărie și uităm să oprim iCloud-ul iar la aparatele noastre sincronizate au acces și alții? Vom avea situații de genul celei de mai jos. O să fie interesant
Serios acuma. Când eram mic, îmi imaginam deseori cum ar fi să pot vedea grafic urmele pașilor mei, din momentul în care am început să umblu și până în momentul acela. Să văd așa “cu roșu”, pe o hartă pe care pot face zoom, pe unde am călcat și pe unde nu, sub formă de linii. Ceva în genul desenului de mai jos. De ce voiam asta? Eram curios ce suprafață de pe Pământ am reușit să “acopăr”. Tâmpenii de copil…
Suntem în 2011 și se pare că, de prin iunie anul trecut, cineva vrea să-mi îndeplinească visul Zic că de prin iunie, fiindcă de atunci mi-am instalat sistemul iOS 4 pe telefon, care mai apoi, perseverent, a păstrat un jurnal cu toate mișcările mele. Înregistrările, definite prin latitudine, longitudine și ora la care s-a făcut localizarea, sunt păstrate într-un fișier necriptat. Interesant este că fișierul și-a continuat existența și în noul model de iPhone pe care l-am achiziționat în octombrie. Acuratețea localizărilor nu este chiar așa cum visam eu când eram mic, adică la centimetru, dar totuși, să nu fim prea pretențioși fiindcă băieții sunt la început. Momentan telefonul calculează locația aproximativă în care ai fost, folosindu-se de coordonatele celor mai apropiate antene GSM. Nu folosește deci gps-ul din telefon, cel mai probabil fiindcă ar consuma bateria mult prea repede și te-ai prinde că se coace ceva “sub capotă”. Bineînțeles că scandalul e în floare, fiindcă nimeni nu pricepe de ce sunt adunate datele astea, care, conform celor care le-au descoperit, rămân în telefon și pe calculatorul unde îți faci de obicei backup-uri, nefiind trimise niciunde. Deocamdată. Dar chiar dacă nu sunt folosite de Apple, la ele are acces liber oricine pune mâna pe telefonul sau pe calculatorul tău. Ia să vedem cam pe unde ai fost tu în data de 10 martie la ora 9? Ups…
Oricum, din reprezentarea grafică a plimbărilor mele prin țară din ultimul an, pot să observ că am neglijat Moldova și sudul țării Roadtrip required!
Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.
Ora 0:00 ne-a găsit în centrul Vienei, în fața primăriei, unde am admirat focurile de artificii și am deschis o șampanie alături de alte mii de oameni, majoritatea turiști din câte am observat După punctul culminant am continuat periplul prin centru unde, în fața fiecărui obiectiv turistic era amenajată câte o scenă pe care se desfășurau diverși talentați. Cel mai mult mi-au plăcut violoniștii din fața Stephansdom care interpretau la vioară piese de muzică ușoară cunoscute.
Merită menționat locul unde am stat, o casă cu două etaje al cărei parter și subsol le-am avut complet la dispoziție și pe care am găsit-o pe net din noroc. N-am dus lipsă de absolut nimic cât timp am stat acolo, camerele erau dotate cu orice te puteai gândi că ai nevoie. Ofer oricui este interesat poze și datele de contact ale proprietarilor, niște oameni cu mult bun simț care ne-au așteptat cu bere și șampanie și pe deasupra știau și engleză.
Urmează niște poze, după care povestea ghinionului ce ne-a lovit în drum spre România.
The horror
Pe drumul înapoi înspre Cluj, la vreo 20 de kilometri de Budapesta, Ford-ul Laurei a decis că ne-a servit interesele cu o prea mare obediență și s-a oprit. Am eșuat lin pe banda de urgență de pe autostradă fără a mai putea porni măcar motorul. După înjurăturile de rigoare și lovitul cu capul de volan, am trimis pe cei din cealaltă mașină să sune la un telefon din ăla pentru urgențe. Te-ai aștepta ca pe o autostradă pe care circulă toate națiile Europei să existe și un operator care să știe engleză. Ungurii nu consideră necesar. Ăla de la capătul firului a zis doar “Oan minit pliz” după care s-a așternut liniștea. După încă juma de oră în care nu a venit niciun elicopter să ne salveze, cei din mașina vie s-au dus până la un Mol ca să ceară acolo ajutor. Nici cei de acolo nu păreau să fi auzit engleză la viața lor, dar au priceput totuși cum stă treaba și au sunat o mașină de tractare. Peste altă jumătate de oră apare și mașina. “Bună ziua, ce s-a întâmplat?, în românește. No ce noroc, hihihi ce surpriză. De fapt nu era tocmai noroc. Aflăm că nu sunt service-uri deschise, că n-are rost să sunăm la serviceuri, dar, dacă sunăm, să-i lăsăm pe ei să vorbească. Hmm, fishy…. Am scos telefonul și am căutat toate service-urile Ford din Budapesta. Am găsit vreo 30. Buun, să sunăm să vedem. Din păcate era duminică, doi ianuarie. Cred că jumătate din Budapesta era mahmură. Cei care răspundeau, ați ghicit, nem english. Până la urmă ne-am dat seama că suntem la mâna cel0r doi unguri vorbitori de română de la tractare care cred că totuși erau români dar nu voiau să recunoască și care deja își frecau mâinile de fericire. Prețuri: 150 de euro până la service-ul unui prieten de-al lor dintr-un sat de lângă Budapesta, 800 de euro până în Cluj. Leșinăm. Ne revenim și facem alegerea idioată de a merge la service, sperând că vom pleca totuși spre Cluj pe roțile noastre. Ajungem la service, apare mecanicul, bagă mașina, o conectează la calculator, se uită, boscorodește ceva împreună cu ăia după care ne zice într-o românească perfectă: “S-a stricat un senzor la motor iar computerul de bord al mașinii nu permite pornirea deoarece crede că există o defecțiune”. Ne închidem cu mâna gurile căscate și aflăm că reparația ne-ar costa încă 200 de euro dar că nu are piesa și trebuie să stăm peste noapte. Nu vrem să stăm. Ok, nicio problemă, 40 de euro diagnosticul. Dăm banii lui și celor doi dubioși de la tractare și suntem abandonați în fața service-ului. Între timp Laura află de la o cunoștință numărul de telefon al lui Zoltan din Cluj care cică vine după noi și ne duce acasă cu tot cu mașină pentru 400 de euro. No, ținând cont de scorul de mai înainte, am zis da fără alte comentarii. Îi zicem lui Zoltan să plece degrabă din Cluj, noi ne băgăm în mașina aflată în comă și începem să ne pregătim de înghețul de 7 ore ce va urma. Văzut toate clipurile video de pe laptop și telefon, băut tot ce-am avut prin mașină, trecut de la bună dispoziție la nu prea bună, plictisit… Aflăm de la Zoltan că nu are GPS. Ooook… bine că noi și mașina suntem la mama dracului într-un sat de care n-a auzit nimeni. Ce facem? Mai mult din lipsă de ocupație îi dau cheie și… pornește. Ba se mai și mișcă. Mașina, zic. Am luat-o din loc și, cu inima cât un purice, am condus (cu încetinitorul și cu o mie de becuri de avertizare licărind a dezastru) vreo 40 de kilometri până pe autostradă, unde am tras la primul Mol ieșit în cale. Cum am intrat acolo moare și motorul, de data asta de tot. Înghițit un pic în sec la gândul că ne-ar fi putut lăsa într-un loc mult mai nepotrivit. No oricum, măcar acum aveam baie, mâncare și eram mult mai ușor de găsit. Trec ore nenumărate, mașina începe să facă țurțuri. Pe la capătul răbdărilor noastre ajunge și Zoltan. Am urcat mașina pe remorcă, noi în mașina lui și pornim spre Cluj. Cu 50 la oră la deal. Maxim 90 la vale. În momentul ăla, știind ce va urma, mi-am dorit să îmi dau shut down și să mă trezesc în Cluj. Doar că nu puteam, fiindcă omul conducea de 8 ore și cineva trebuia să-l țină treaz. Cineva-ul fiind eu, care stăteam în față. Cine mă cunoaște știe că nu-s vorbăreț. Acum însă era vorba de a nu ajunge într-un pom, cu “bagajul” de o tonă de pe remorcă în cap. Așa că mi-am activat funcția de socializare și am dezbătut cu Zoltan, pe îndelete, subiecte de maxim interes cum ar fi ce bune-s drumurile în Ungaria și cât de minunați îs ungurii, ce-am făcut la Viena, ce de rahat e țara noastră, cum și în câți ani poate fi salvată România, concluzia fiind că e simplu, dar restul e proști, cine fură și cât, autostrada Transilvania, Roșia Montană, unguri și români, Băsescu e nebun, Udrea prim ministru, Boc președinte (!), despre prietenul lui Zoltan care are o firmă de pompe funebre, despre morți și cadavre, despre ce înseamnă viața și moartea, despre antrenorii de gimnastică violatori de eleve, despre… Am ajuns la Cluj pe la 7 dimineața, eu dorindu-mi să mor, restul în diverse stadii ale agoniei. Zoltan fresh, cu chef de povești. Am deversat mașina în parcare la Ford, după care ne-am dus acasă. Laura a sărit în duș apoi într-un taxi spre servici, eu am privit tavanul vreo oră și ceva după care am început să mă recompun pentru a pleca la rându-mi.
Bonus: pe lângă sutele de euro pierdute, la întoarcere am uitat trepiedul de la camera foto pe marginea autostrăzii iar acasă am constatat că și verigheta mi-am uitat-o la pensiune. Noroc că am reușit să iau legătura cu proprietarii care între timp o găsiseră și o voi primi prin poștă.
February 7th, 2012
Click pe „shut down”. Sting becul. Pe întuneric, înainte de a ajunge în pat, mă opresc întâi la fereastră. Mă apropii cu fața de geam și îi simt răceala, fără a-l atinge. Mai sunt câteva ore din noapte. Privesc nemișcarea de afară preț de câteva minute, imaginându-mi cum e de partea cealaltă, la -18 grade, doar în tricoul pe care-l am acum pe mine. Apoi deschid geamul. Inspir adânc aerul cu miros de noapte, ascult liniștea, mă uit la stele, apoi, cu două secunde înainte de a-mi fi frig, închid geamul și mă duc la somn. „Ritualul” meu zilnic.
Să se facă, nu contează cum, nişte autostradă de la Gilău înspre unguri ca să pot ieşi cât mai repede din ţară. – Ce prost îs, cum să-mi imaginez așa ceva?
.
Voi mai folosiți RSS-ul? La mine trec uneori zile până să deschid reader-ul. Asta fiindcă Twitter poate ține loc de RSS bine mersi. Aproape fiecare blogger are cont și își anunță ultimul articol scris într-un tweet. În plus poți găsi linkuri interesante spre alte bloguri, clipuri, poze… Dar valoarea Twitter, cel puțin în concepția creatorilor săi, stă în experiențele personale ale utilizatorilor, împărtășite în 140 de caractere. Deoarece citesc de o bună bucată de vreme ce scriu cei pe care-i urmăresc prin intermediul conturilor pe care le administrez, găsesc destul de comică afirmația de mai sus, fiindcă e mai probabil să-l găsești pe Adi Minune citind în BCU decât să găsești ceva cu adevărat valoros pe Twitter.
așa-i că vă e poftă? (link spre poză făcută cu telefonul la o porție de cartofi prăjiți unsuroși)
((… (mesaj criptic, misterios, genul “ați vrea voi să știți la ce mă refer, da nu veți afla niciodată, probabil fiindcă e doar o banalitate”)
“Cred ca viata urbana s-ar schimba pentru fiecare daca am fi inconjurati de foarte multe flori flori.In loc de trotuare plictisitoare am putea vedea flori de sezon.” - 
Și ne-am întors de la Viena. Fain*(vezi partea a doua a articolului pentru a înțelege ce-i cu steluța), în ciuda frigului cam tăios. Așa cum ne-am așteptat, foarte multă lume petrece noaptea de Revelion pe străzile orașului, făcându-l mai viu ca niciodată. Am fost pentru a doua oară în Viena, prima dată fiind în 2006, într-o excursie cu autocarul. Atunci am vizitat majoritatea obiectivelor istorice, așa că de data asta am putut să ne plimbăm mai mult, fără a mai pierde vremea pe la cozi. Deși nu mi s-a mai părut așa de spectaculos ca data trecută, Viena rămâne un oraș superb în care totul funcționează ireproșabil, în stil nemțesc. Am întâlnit foarte mulți români. Nu treceau zece minute să nu aud undeva pe lângă mine vorbindu-se românește. Ne-am luat un bilet pentru toate mijloacele de transport valabil 72 de ore și am purces la colindat. Am vizitat grădina zoologică, am savurat un șnițel uriaș în centru, ne-am plimbat prin magazinele de toate felurile, am fost la Donau Turm, ne-am minunat de grandoarea catedralei Stephansdom și am băut vin fiert în fața Rathaus.
