Și suntem la Paris, ultima oprire înainte de zborul spre Cluj de marți, am sosit acum vreo trei ore cu trenul. Ne-am cazat la același hotel ca și anul trecut, exact în aceeași cameră:) Drumul Clermont-Paris a durat vreo trei ore și un pic, trenul mișcându-se cu suta la oră lejer. Are rost să mă apuc să povestesc cum sunt trenurile la ei față de cele ale noastre? N-are. Gara Lyon din Paris era plină de TGV-uri, faimoșii bolizi feroviari care arătau fioroși și parcă veniți din viitor. Pe sub gară trece… natural, metroul, hop-on în el, hop-off la Arcul de Triumf, respectiv lângă hotel.
Mai pun jos câteva poze din Monaco și din Cannes. Deja mă simt copleșit de cele aproximativ 2500 de poze câte s-au adunat, o să am de lucru o săptămână să le sortez…
Iahturi cat blocurile in Monaco
Preferatul meu de la Acvariul din Monaco. Rechinii nu m-au impresionat
O vedere splendida asupra Monaco-ului
Sa te tot plimbi pe astfel de strazi, sau si mai bine, sa locuiesti…
Dupa ora pranzului, doar bucatarii se mai plimba pe strazile din Monaco
Show stradal in fata Palatului Festivalurilor din Cannes
Ieri am plecat din Nisa spre Monaco, drum de vreo 15 kilometri ce șerpuia pe munte și prin munte cu o vedere splendidă asupra mării. În Monaco am stat aproape toată ziua, am vizitat Muzeul Oceanografic cu celebrul său Acvariu și ne-am minunat de peisaj și de frumusețea orașului și portului. Seara am luat-o spre Cannes unde aveam rezervare la un hotel micuț la 300 de metri de plajă. Îngrijorarea mea cu privire la disponibilitatea locurilor de parcare s-a dovedit a fi nefondată. Ca și în Nisa, am găsit un parking suprateran la o aruncătură de băț de hotel.
Urmează câteva poze de la Nisa, făcute în 14 iulie de ziua Franței și câteva de la Monaco. Click pe poze pentru a accesa variantele mari.
WiFi în hotelul din Nisa. That’s good, conectat peste tot…
644 de kilometri în cinci ore și cincizeci de minute. Așa se conduce în Franța. N-am avut nici un fel de problemă, parcă m-am născut pe autostradă Am mers legal cu 130 și 110, ocazional cu 150 când vedeam că toată lumea merge așa. Deși am dat ceva bani la ieșirile de pe autostrăzi, nu-mi pare rău. Să faci un asemenea sistem colosal de drumuri și să-l mai și întreții la standarde maxime de calitate presupune o muncă titanică și o determinare pe care nu cred că o vom vedea vreodată în România.
GPS-ul ne-a dus până în fața hotelului, cazarea a decurs rapid iar mașina am lăsat-o într-un parking suprateran din apropiere. Am început apoi colindatul. Sincer nu am cuvinte suficient de măiestrite pentru a descrie frumusețea acestui oraș, dar dacă mi-aș fi imaginat un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc, cu relief, arhitectură, oameni, climă și tot ce l-ar mai defini, rezultatul ar fi fost o copie fidelă a Nisei. Postez mai bine câteva poze. Mâine e zi de plajă și de mâncat moules și ce-om mai găsi apetisant din specialitățile locale la una dintre minunățiile de terase, după care seara vom urca undeva pentru a admira focurile de artificii căci 14 iulie este ziua națională a Franței.
O plimbare pe plajă noaptea….
Terase și turiști
Highlife…
Străduțe înguste peste tot, o parte din ele înțesate cu restaurante și magazine de suveniruri, altele liniștite precum cea de mai sus
Ok, după un zbor plăcut cu Boeing-ul de la Malev am aterizat pe Charles de Gaulle, pe o vreme mult mai răcoroasă ca în Cluj, foarte pe placul nostru. Din aeroport ne-au luat cu mașina Ioana și Thomas, cei doi prieteni care locuiesc în Clermont Ferrand, un orășel la vreo 400 de kilometri de Paris. Ideea era să ne scutească de un drum mai lung cu trenul. Din păcate decizia s-a dovedit a fi catastrofală. Am ajuns in Clermont Ferrand dupa vreo 8 ore de condus si 4 sandwichuri cu ton, autostrada cu 4 benzi pe sens si pe alocuri chiar cu 8 fiind se pare neincapatoare pentru cei 10 milioane de francezi ce au plecat care pe unde a apucat la sfarsit de weekend. Mergeam cu 150 cateva minute, apoi juma de ora ne taram ca melcii in blocaje mamut. Am avut timp berechet să observ fauna de pe autostradă și am tras câteva generalizări: nu există mașină fără GPS. Era chiar comic să vezi toate ecranele luminate care arătau exact aceeași hartă. Cum lumea plecase în vacanță, mașinile erau înțesate de bagaje, biciclete, copii și nu puțini câini. De asemenea majoritatea pasagerilor de pe scaunele din spate se uitau la filme pe niște mini ecrane prinse de tetiere.
În Clermont am stat zilele astea la Ioana și Thomas, fiind răsfățați cu specialități culinare franțuzești și cu plimbări “ghidate” prin oraș. Care oraş, deşi ne-a fost prezentat ca o versiune a Clujului, nu are nici o legătură cât de mică. Ca orice oraş franţuzesc care se respectă Clermont are străduţe medievale pavate, clădiri vechi cu felinare, locuri de promenadă pline de flori, restaurante şi terase stradale şi, normal, o ditai catedrala gotică cu un aspect foarte dark ce o făcea şi mai mişto. Culoarea neagră se datorează rocii vulcanice din zonă folosită la construcție. Fiindcă, aşa ca un bonus, dacă mai era nevoie, oraşul se află lângă vreo câteva conuri vulcanice stinse, numai bune de vizitat şi de amenajat parcuri turistice pe ele. O să le vizităm vineri.
Am avut şi privilegiul de a participa la o petrecere a burlacilor în toată regula, conform tradiţiei locale, prietenii noştri având nunta săptămâna viitoare. Cum se desfăşoară o petrecere a burlacilor? De-a dreptul fascinant. O să revin într-o postare viitoare cu detalii.
Mâine la ora 6 a.m. plecăm din Clermont, direcţia Cannes, Nisa şi Monte Carlo. Vom sta câte două nopţi în Nice şi Cannes de unde vom da o fugă, două, la Monte Carlo. Am de condus 644 de kilometri, iar cu ajutorul bunului GPS distanţa o vom parcurge în maxim 6 ore. Cum nu am mai condus până acum în altă ţară decât România cred că o să fie interesant, mai ales că am la dispoziţie 115 cai putere, o altă premieră eu fiind obişnuit cu cei 75 ai Loganului:)
Revin cu poze de om avea net pe acolo, de nu, vineri suntem înapoi în Clermont la nuntă şi le postez atunci. Duminica viitoare direcţia Paris pentru două zile, iar marţi noaptea vom fi în Cluj.
X-Men Origins: Wolverine – la limita dintre ok și cheesy. Foarte multe clișee, pe de altă parte jucat acceptabil și cu niște efecte speciale satisfăcătoare.
Star Trek – bun, dar mă așteptam la mai mult sincer să fiu. Trailerele prevesteau ceva de proporții epice. Bugetul imens a asigurat spectaculozitatea scenelor de acțiune, actorii sunt toți carismatici și bine aleși. Vor fi continuări pentru că acest prim “episod” a resetat franciza, cum altfel decât printr-o șmecherie întoarcere în timp / viitor paralel ? .
Angels & Demons – deși am fost la el fără prea mari așteptări după eșecul numit Codul lui DaVinci, Angels & Demons se ridică mult peste acesta. Povestea închegată, multă acțiune, scene șoc, Roma în toată splendoarea ei fac din această ecranizare a romanului lui Dan Brown un film reușit. Veriga slabă o constituie cuplul Tom Hanks / Ayelet Zurer care joacă prost. În special tipa, parcă îi vine să râdă în timpul fiecărei scene. Ewan Mc Gregor face un rol bun.
***
Am trecut de la Windows XP la Windows 7 Release Candidate, profitând de mărinimia Microsoft care te lasă să-l folosești gratis până în martie la anu. Ascultând diverse “sfaturi” am instalat varianta pe 64 de biți. Habar nu am de ce am făcut-o fiindcă rulez în proporție de 99% aplicații pe 32 biți, am numa 2 giga de memorie, deci mă doare în cot că sistemul suportă un milion de giga, astfel că sporul de performanță față de versiunea mai “proastă” este foarte aproape de zero. În schimb mă lupt cu incompatibilități de drivere și alte neajunsuri. Să o iau de la început și să bag versiunea pe 32 de biți ar însemna alte câteva ore din viață irosite. Ce-mi place la Windows 7 este Windows Media Center-ul care face cu tunerul meu time shifting implicit. Mai precis înregistrează în timp real emisiunea la care te uiți, vrei nu vrei. Dacă intervine ceva (mergi la baie, mânci ceva) pui pe pauză și reiei emisiunea / filmul când te întorci. De asemenea dacă ai pierdut o scenă pur și simplu derulezi înapoi și te mai uiți odată. E mișto pentru că astfel te poți uita la emisiuni sărind peste pauzele de publicitate.
***
Se întâmplă și în spațiu. După ce timp de vreo 10 zile au bibilit la telescopul Hubble ca să-i prelungeacă viața, i-au instalat nu știu câte noi instrumente și au schimbat pe cele vechi sau stricate, astronauții erau s-o facă de oaie chiar în ultima zi. Mai precis, în timpul ultimei ieșiri în afara navetei unul dintre astronauți care se gândea probabil la restul vieții de huzur care-l așteaptă pe Pământ a tras un picior unei antene a telescopului de i-a zburat acesteia capacul protector. M-a distrat replica astronautului după ce a făcut boacăna: “I’m sick”. Cred și eu că îi era sick dacă tocmai periclitase întreaga misiune, ultima programată pentru Hubble dat fiind că flota de navete a NASA va fi desființată la anul. Din fericire pentru el și pentru omenire cei de la sol au rulat câteva teste și au stabilit că antena poate funcționa și fără capac.
Punctul mic este naveta Atlantis, înainte de întâlnirea cu telescopul Hubble, surprinsă în timp ce trece prin dreptul Soarelui. Poza a fost făcută de pe Pământ cu ajutorul unui telescop conectat la un aparat foto Canon 5D Mark II. Image Credit: NASA/Thierry Legault
Bun, gata zborul, back on Earth, back to Romania, back 100 years. Încep să mă întreb dacă este o idee aşa de bună determinarea mea de a călători cât mai mult, în sensul că, după fiecare loc vizitat, creşte în mine frustrarea de a fi român şi-mi fac sânge rău (degeaba). Poate ar trebui să-mi găsesc şi eu destinaţii gen Somalia sau Afganistan, ca să văd că se poate şi mult mai nasol. Pe de altă parte întotdeauna există ceva mai nasol, pe Lună de exemplu e şi mai rău ca în Somalia, dar asta nu înseamnă că într-o zi nu o să existe autostrăzi şi metrouri pe acolo. În România în schimb… nu cred.
Am ajuns în Londra miercuri dimineaţa şi am plecat duminică tot dimineaţa. Patru zile însorite (noroc chior la cum e de obicei vremea acolo) şi extraordinar de pline în care am văzut din oraş cât ne-au ţinut puterile. Au mai rămas chestii interesante, data viitoare însă…
Am aterizat pe aeroportul Luton, în afara Londrei, unde sunt direcţionate zborurile lowcost ale Wizzair, EasyJet şi alte companii care au în comun preferinţa pentru culorile turbate cu care-şi vopsesc avioanele şi “dot” com-ul din coada numelui. Primul contact cu ceea ce înseamnă civilizaţie a constituit-o existenţa WiFi-ului gratuit în autocarul cu care am mers înspre Londra, de unde am putut să-mi verific mailurile şi să tweet-uiesc un pic ca un snob ce sunt cât timp eram pe autostradă.
Pe scurt ce mi-a atras atenţia şi am ţinut minte:
Aeroportul Luton
O reprezentare realistă a aeroportului Luton sună aşa: aeroportul din Cluj/Tîrgu Mureş e cam cât veceul din aeroportul Luton, aeroport care la rândul lui e cam cât suprafaţa cumulată a veceurilor din aeroportul Heathrow. Cu toate că pistele din România îs scurte ca dracu şi de obicei piloţii trântesc avioanele de pământ de-ţi clănţăne dinţii, e de apreciat faptul că la întoarcere pilotul a executat o aterizare foarte lină pe aeroportul din Tîrgu Mureş, semn că depinde şi de pilot cum tratează problema pistelor scurte.
Cazarea
Am stat la Ramada Jarvis Hotel, situat lângă Hyde Park. În cameră era destul de gălăgie de la traficul de afară fiindcă geamurile erau de prin 1900 toamna. În rest LCD TV, apă minerală reîmprospătată zilnic, aer condiţionat, curăţenie. Bilă neagră: internetul, care costa 7 lire pentru o oră, 12 lire pentru o zi. Oricum ai lua-o, e hoţie la drumul mare.
Transportul
Pus la punct până în cele mai mici detalii, autobuzele cu etaj, metroul şi taxi-urile fiind folosite intens de toată lumea.
Metroul este foarte asemănător cu cel din Paris în sensul că vorbim de o reţea complexă dar în acelaşi timp uşor de folosit care străbate Londra în toate direcţiile. Cu un “pass” de turist am avut 4 zile acces nelimitat la metrou şi autobuze. Am învăţat rapid să ocolim orele de vârf când rişti să fi luat pe sus de valul de lume ce iese de la muncă şi invadează staţiile. Propoziţia “Mind the gap between de train and the platform” mi-a rămas pe veci întipărită în creier la cât de des am auzit-o. Probabil au fost mulţi cu membre rupte după ce au picat între metrou şi peron. De asemenea, am mai învăţat o regulă: nu se intră niciodată într-un metrou de unde se aude cântând un cor de suporteri.
Lumea în general tăcută în mijloacele de transport, 90% fiind cu ochii într-o carte, într-un ziar sau ascultând muzică la, desigur, iPod. Notă discordantă fac turiştii (cei spanioli fiind guralivi din cale afară).
Taxiurile în Londra sunt toate la fel, şi mă refer aici la tipul de maşini folosite, aşa numitele “Hackney Carriages”, spaţioase şi construite exclusiv pentru acest scop, mai mare dragu’ să le vezi pe stradă.
Avioanele zboară ca muştele, în orice moment te-ai uita în sus vezi cel puţin unul, nu degeaba este oraşul cu cel mai aglomerat spaţiu aerian din lume. Zumzăitul e pe măsură.
Trecerile de pietoni
În Londra există treceri de pietoni semaforizate şi atât. Unde nu este semafor nu este nici trecere marcată. În loc de trecere stă scris pe marginea drumului Look left sau Look right, după caz, ca să ştii de unde te loveşte. Deci ai voie să treci strada dar maşinile au prioritate. Am luat la claxoane de mi s-a aplecat până mi-am dat seama cum stă treaba. Am ajuns să tresar la orice frână sau claxon chiar şi când eram pe trotuar.
Mâncare
Fish & chips desigur, adică fast-food-ul tradiţional, bun, yummy, ceva bere brună locală care nu mi-a plăcut, un mic dejun cu cârnaţi şi fasole, ceai tradiţional nu, că nu-mi place ceaiul, şi cam atât din bucătăria locală, mai am de studiat. În rest am fost la un restaurant italian, la Pizza Hut, Mac şi Burgerking. Cred că bat recordul la colesterol de-mi fac acu analizele.
Gagici
Contrar aşteptărilor Londra stă binişor la capitolul ăsta. Nu am văzut grase, obeze sau purcici decât puţine, aşa cum sunt peste tot de altfel. În rest englezoaice tipice slăbuţe şi nu foarte frumoase, mari amatoare de jogging, bicicletă, multe blonde. La capitolul îmbrăcăminte pot spune, atât cât mă pricep, că englezoaica de rând nu prea excelează. Combinaţii neaşteptate şi culori cam aiurea după gusturile mele. Am văzut şi eleganţă, mai ales în plimbările pe Oxford Street, paradisul cumpărăturilor şi al piţipoancelor din lumea întreagă. Louis Vuitoanele stăteau grămezi.
Curăţenie
Curat cum la noi n-a fost și nu va fi vreodată, poate şi pentru că dacă scăpai o gumă pe jos în staţia de metrou în cinci minute venea un negru cu o pungă şi un cleşte şi o lua de pe jos.
Forţa de muncă
În Londra cred că nu s-a abolit sclavia or something. Chelneri, gunoieri, soferi de autobuz, vânzători la supermarketuri, portari etc, toţi, dar absolut toţi erau negri sau indieni. Cu toate astea taxiurile erau conduse exclusiv de albi.
Parcuri
O mulţime de parcuri, cam cât oraşul meu natal bucata, frumoase , cu minim un lac şi pline ochi de lume, lebede, raţe, porumbei. Jogging-ul este la mare modă, fuge lumea în draci. Şi nu doar în parcuri. Nu știu ce campanii s-au folosit pentru a stimula cheful de mișcare al londonezilor, dar ar fi bune și pe la noi. Biciclişti de asemenea peste tot, drumurile sunt aproape toate dotate cu pistă pentru biciclete.
iPhone-ul
Cam la fiecare 5 telefoane văzute apărea şi câte un iPhone/iPod Touch. Și al meu s-a dovedit aur curat. Profitând de GPS-ul încorporat şi de reţelele wireless gratuite ce se găseau relativ des dar şi de roamingul nesimţit de scump de la Orange, am scutit foarte mult timp fiind conştient tot timpul exact în ce loc mă aflu, unde sunt cele mai apropiate staţii de metrou, care sunt cele mai rapide rute spre un obiectiv turistic. Google Maps rulz.
Camere video stradale
Peste tot dar sincer nu prea mi-a păsat de ele.
Altele
* În restaurantul de lângă Turnul Londrei ne-a servit o româncă foarte amabilă.
* Unde există spaţiu verde în Londra, există şi oameni care stau pe el. La noi parcă iei amendă dacă faci asta.
* Covent Garden este unul dintre locurile cele mai pline de viaţă din Londra, în special noaptea. Plin de tineri cu chef de petrecere, gagicuțe îmbrăcate sau mai puţin îmbrăcate, street performers, turişti. Restaurantele gem de lume, berea la halbă se bea stând în picioare în faţa localurilor.
* Mă simt dator să comentez chestiile văzute în muzeul de artă modernă Tate. Dacă ce-am văzut acolo se cheamă artă modernă, mă tem că omenirea nu mai are nimic de oferit şi putem să ne resemnăm că mai mult nu putem. Un film cu un dobitoc în puţa goală care se mânjea cu ketchup şi apoi se tăvălea în fulgi, un tablou roşu cu o dungă maro pe margine, o funie aruncată “artistic” în mijlocul podelei… asta e artă modernă. Au fost şi nişte exponate creative dar nu mă sfiesc să categorisesc trei sferturi dintre “operele” expuse drept nişte porcării ce păreau realizate de nişte oameni cu înclinaţia artistică a unui pet de Cola. În viziunea mea artist e cel care face mai întâi o operă de mare valoare pe care nu o poate reproduce nimeni, artist căruia îi este permis apoi să facă şi un rahat de lucrare într-un moment de rătăcire. Dar dacă îţi începi cariera cu un kkt şi altceva nu eşti în stare să faci, nu te mai minţi singur şi du-te la vândut şaorme… În poza de mai jos sunt două tablouri, click pentru a mări şi vă las să ghiciţi care dintre ele este expus în Tate Museum şi care la Galeria Naţională din Londra
***
Pentru mai multe fotografii din excursie click pe thumbnail-ul de mai jos:
Io n-am văzut de când mă ştiu atâta lume în parc câtă am văzut duminică. Nu mai aveai domle’ loc de câini, copii, biciclişti, joggeri şi alte specii şi subspecii. Iar cineva foarte inteligent s-a gândit c-ar fi o idee bună să sece lacul pentru ca lumea să poată admira nişte raţe care se bălăceau într-o baltă cu mătasea broaştei precum şi tonele de gunoaie de pe fund. Îs două posibilităţi: ori l-au secat să-l cureţe, ori să-l poată astupa şi să construiască blocuri pe el. Dar cum e “criză”probabil că nici una dintre variante. Îl vor lăsa secat şi jegos.
***
Eu sunt amator de Fornetti (i know, i’ll die soon). De fapt îmi plac exclusiv alea cu telemea. Am observat tehnica “subtilă” prin care vânzătoarele vând mai mult decât ar vrea clientul să cumpere. Ceri de 3 lei, îţi pune de 3,4 şi întreabă “Rămâne aşa?” iar tu zici da, da numa să termini odată. Tehnica merge pentru că aşa fac la toată lumea. Azi însă o vânzătoare a sărit calul. Cer de 3 lei, îmi umple punga cu vârf şi aud întrebarea: “Rămâne aşa?” Mă uit la cântar, arăta 5.9 lei, mă uit la vânzătoare cu o moacă de “Eşti tâmpită?”, aia se prinde şi varsă juma de pungă înapoi. Mai dă-o-ncolo de hoţie.
***
Idee de gustare: am descoperit de vreo două luni minunea numită file de somon afumat Ocean Fish. Ca toate lucrurile bune probabil că nu-i foarte sănătos, dar ştiu că-i divin când îţi este foame. Şi pe deasupra se prepară în fix 5 minute (din care 2 se prăjeşte pâinea). O porţie de somon costă cam 17 lei şi ajunge pentru 12 felii ca alea de mai jos sau poate pentru mai multe că io n-am fineţe şi nu pot tăia somonul mai subţire. Aveţi 3 cine/mic dejunuri asigurate.
Am fost în Irish Music Pub sâmbătă seara cu două scopuri precise: să “testăm”faimoasele sandwichuri (sau “sandviciuri” după DEX, dar nu-mi place aşa) şi să-i vedem pe Les Elephants Bizzaress live. Despre sandwichuri nu e prea mult de spus decât că n-a mai rămas nimic în farfurii. O’Ceapă şi O’Tona mi s-au părut cele mai bune. O’Bama este pentru oameni “mari” cum ar fi prietenul Mihai care, după spusele lui Andrei Crivăţ, a fost a doua fiinţă umană ce a reuşit să termine un sandwich O’Bama. Andrei nu ştia că Mihai luase între timp să guste câte o felie și din restul sandwichurilor.
O’Bama
“Elefanţii bizari” au făcut un show tare fain. Băieţii cântă cu o uşurinţă remarcabilă şi se vede că au depus mult efort să ajungă la performanţa asta. Piesele sunt lucrate şi cu ceva “catchy” în fiecare dintre ele. Pe lângă Have no Fear pe care au cântat-o ultima, au mai avut vreo câteva care mi-au plăcut. Din restul melodiilor mi-au plăcut pasaje . După ce lumea a cerut bis, au mai cântat două piese.
Les Elephants Bizarres
***
* A fost lansat Internet Explorer 8, cu aceeaşi meteahnă existentă şi la versiunea 7, ce mă enervează şi mă face să nu-l folosesc: când deschizi un tab nou stă vreo 2 secunde jumate şi scrie “connecting” pe tabul respectiv, deşi nu se conectează la nimic, fiind gol. La restul browserelor taburile se deschid instant, de ce la ăștia nu se poate?
* Mi-ar plăcea ca telefoanele mobile să poată fi programate să se pornească singure la o anumită oră. Nu neapărat să sune alarma ci pur si simplu să se conecteze la reţea ca să poţi primi apeluri, după ce am oprit telefonul peste noapte să zicem. Telefoanele Nokia te lasă să le opreşti dar alarma rămâne în funcţiune, ceea ce e bine dar nu suficient. Eu opresc telefonul în fiecare noapte. Nu mă interesează ce se întâmplă cât dorm eu, iar un somn liniștit e mai presus de orice.
* Tot din domeniul somnului: eu nu înțeleg cum își dă lumea seama din prima că dormeai când ei s-au găsit să te sune. “Alo, da!” “Salut, dormeai?” asta deşi eu înainte să răspund stau cinci secunde să-mi activez creierul, să-mi dreg vocea… “Nu, nu dormeam, sunt la cumpărături, spune te rog…”
***
Un mesaj pentru blonde de la o urâtă… pardon, roşcată:
Am găsit o aplicaţie pentru iPhone care face o chestie ce mi-am dorit-o de când mă ştiu dar nu credeam că o s-o văd decât în filme sf. De câte ori nu aţi auzit la radio sau la tv o melodie, v-a plăcut, dar nu ştiaţi cine cântă? În cazul meu de foarte multe ori. Exact, progrămelu ăsta recunoaşte muzica “auzită” şi-ţi afişează în câteva secunde numele interpretului*. Nu contează că îl pui să asculte televizorul, radioul din maşină sau te apucă pe tine fredonatul. Programul se numeşte “Midomi” iar corespondentul său “american”, Shazam, îl puteţi vedea în acţiune mai jos.
* Am observat că funcţionează perfect în 99% din cazuri, mai puţin atunci când vrei să faci cuiva o demonstraţie şi dă rezultate aiurea.
***
Hipermarketul Cora fură. Şi încă cu nesimţire mare. M-am mirat să văd că un DVD dual layer costă numa 7.9 lei (preţul afişat) când eu le luam din alte locuri tot cu 10-12 lei. Hm, să fiu eu fraier şi să nu-mi dau seama? Trec DVD-ul prin dreptul cititorului de preţuri… numa 2 lei diferenţa. Şi nu în avantajul meu.
***
Apple a lansat Safari 4, versiunea beta. Pe lângă că e foarte rapid în randarea paginilor, are o interfaţă de rămâi cu gura căscată şi multe opţiuni de configurare care-l fac deosebit de “user friendly”. Bate Google Chrome şi dă sentimentul că e mai stabil ca Firefox. Sunt deja o grămadă de review-uri, eu doar îl recomand. Download aici.
Aş vrea să se inventeze o tehnologie care să te lase să-ţi ştergi din memorie melodiile care îţi plac şi să poţi să le asculţi după aceea ca şi când le-ai auzi pentru prima dată. Ador momentul când mă “îndrăgostesc” de o piesă auzită cine ştie pe unde, iar apoi o aduc de pe net la calitate bună, o pun pe un player şi o savurez. Însă am prostul obicei de a o devora încă din prima zi în care o aud în sensul că o pun pe repeat şi o ascult până simt că s-a scurs orice urmă de noutate din ea. E ca o doză de drog care nu-ţi mai ajunge şi vrei să o măreşti, dar în cazul melodiilor n-ai cum. Cel mult să descoperi ceva mixaj inteligent care să aducă ceva nou pe lângă original. În altă ordine de idei, dar tot pe plan muzical, la anu îmi iau orgă, e stabilit
***
Aţi auzit de Stefani Germanotta? Sigur că nu, fiindcă e cunoscută mai mult sau mai puţin drept Lady GaGa. Mai nou sunt obsedat de Poker Face, una dintre piesele de pe ultimul ei album.
***
O supriză plăcută pe blogul Google Reader, unde am dat peste o postare scrisă de un… Mihai. Sper că nu e doar tehnoredactor
***
Semnalam într-o postare trecută invazia de analfabeţi cu blog, de analfabeţi comentatori şi în general de analfabeţi consumatori de Click şi Libertatea, amatori de scandaluri, ţâţe şi pitici porno care, prin numărul lor covârşitor, încep să determine tipul de content online cam la fel ca şi în cazul televiziunilor. Marea problemă a tehnologiei: cu cât devine mai accesibilă, cu atât este adoptată de un număr tot mai mare de cretini care vor face legea şi îi vor influenţa evoluţia. Nu ştiu în ce mod am ajuns pe blogul bacteriei de mai jos, însă, fiind fascinat de înţelepciunea unor titluri precum “Pizza şi puterea ei de atracţie” sau “Frumosul anotimp iarna a sosit”, am dat click pe “despre” el. Ştiu că n-ar fi trebuit să trec de vârfurile pantofilor, dar totuşi, merită efortul să-l “cunoaş-te-ţii”. Ca să-l evitaţi/eutanasiaţi/înjuraţi după preferinţe.
Ieri seară am făcut o vizită noului multiplex Odeon din mall-ul Polus Center. Aşa cum m-am aşteptat bătea vântul pe acolo ţinând cont că era miercuri iar mall-ul este în afara oraşului. Multiplexul are opt săli mărişoare şi în mare se aseamănă cu Cinema City din Iulius Mall. Dar cum detaliile fac diferenţa… De exemplu când vrei să-ţi iei bilete nu poţi vedea planul sălii ca să ţi le poţi alege. În schimb te întreabă fata: “Unde doriţi să staţi?” Ăăă… În centru şi pe mijloc-stânga te rog. “Decorurile” de la intrare şi în holul de aşteptare nu-mi plac. Îţi dau un sentiment de răceală, de impersonal, deşi totul este foarte colorat. Probabil din cauza luminii albe de neon. Totuşi, bilă albă că biletele costă doar 8 lei în timpul săptămânii şi primeşti un suc gratuit. Bilă neagră că în afară de sucuri şi popcorn nu aveau încă dulciuri sau altceva de vânzare, deşi în meniu erau trecute. N-au avut vreme un an de zile să rezolve problema dulciurilor pesemne. Sala în care am fost noi strălucea de curăţenie şi de nou. Fotolii confortabile deşi fără tetiere cum au cele de la Cinema City, sunet foarte bun şi imagine impecabilă. Am fost cam 8 oameni în toată sala ceea ce se traduce printr-o experienţă liniştită, lipsită de obişnuitele urlete, grohăituri şi zgomot de popcorn. Apropo de popcorn, al meu s-a împrăştiat cale de două rânduri după ce i-am tras din greşeală un cot. La cât de curată era sala mai că-mi venea să-l adun cu mâna. Îmi place noul multiplex şi nu prea, sper să reziste şi să vină cu filme mai interesante decât concurenţa. De exemplu, pe lângă noutăţi să achiziţioneze filme mai vechi dar cu mare succes la box office. Sau să-şi facă site şi să coaguleze o comunitate de cinefili, cum se discută pe blog la colegul Iftene.
Am vizionat filmul Changelling cu Angelina Jolie şi John Malkovich, în regia lui Clint Eastwood. Inspirat dintr-un caz real, filmul îşi dezvăluie povestea șocantă pe parcursul a două ore şi douăzeci de minute cu o mare atenţie la detalii şi o imagine de excepție ce surprinde foarte realist atmosfera și mentalitățile anilor ’20. Distribuirea Angelinei Jolie în rolul principal este o alegere bună dar cu un dezavantaj. Alegere bună pentru că Angelina face un rol fără greşeală parcurgând cu brio toată gama de emoţii cerută de scenariu. Pe de altă parte este mult prea frumoasă pentru un rol de mamă singură şi disperată şi de multe ori în loc să urmăreşti personajul te trezeşti admirând actriţa. Plus că pe parcursul filmului auzeam din spate “…ce buze mari are…”, din dreapta “…ce slabă îi…” etc.
(post tehnic, neamatorii de aşa ceva poa’ să-l sară liniștiți)
Windows 7 a pornit cu dreptul iar cei de la Microsoft se roagă ca review-urile să rămână la fel şi după momentul lansării. După ce am văzut un milion de articole, toate laudative la adresa Windows 7, și datorită Microsoft care oferă cu generozitate (yeah..) gratuit varianta beta a sistemului de operare şi te lasă să o foloseşti până la 1 august, am decis să văd și eu minunea. După 1 august va apărea ori beta 2, ori Release Candidate-ul. Deşi iniţial au zis că îl oferă primilor 2 milioane jumate care vor să-l încerce, între timp au ridicat restricţia văzând că au primit vreun milion de request-uri încă din prima zi. Ideea este că varianta asta de Windows 7 raportează către Microsoft orice bug sau crash, astfel încât the more, the better pentru ei.
Sistemul pe care l-am instalat eu este un Intel Core2Duo @ 2.2ghz, 2 GB RAM, placă video GeForce 8600 GT cu 512 MB RAM, 3 harddisk-uri dintre care unul pe SATA, unul pe IDE şi unul pe USB. Sistemul l-am înghesuit pe harddisk-ul IDE, singurul unde am reuşit să eliberez cu greu 30 de giga. Surprinzător, n-am resimţit în nici un fel performanţele reduse ale drive-ului IDE în comparaţie cu SATA, şi nu pot decât să-mi imaginez cu împreună cu un SSD (Solid State Drive) Windows 7 decolează. Am ales varianta pe 32 de biți a sistemului de operare, deși am înțeles că cea pe 64 este cea “de viitor”. Pe mine nu m-au interesat performanțele extreme ci compatibilitatea cu echipamentele/softurile ce funcționau pe Vista. Nu voi enumera toate îmbunătățirile cu care vine Windows 7 și care se găsesc pe toate site-urile. Am remarcat însă din prima interfața care a suferit niște schimbări binevenite. Taskbar-ul modificat, introducerea de acțiuni comandate prin gesturi (scuturi cu mouse-ul o fereastră > ferestrele se minimizează lăsând în prim plan doar fereastra activă), shortcut-uri utile de la tastatură, toate fac munca cu sistemul de operare mult mai plăcută. Există deja o mare varietate de teme care pot fi aplicate ferestrelor, care de care mai stylish sau mai colorate, în funcție de gusturi. Imediat după instalare, Windows 7 a instalat automat toate driverele necesare (inclusiv placa video) și toate update-urile disponibile. Am încercat și un driver experimental de la Nvidia pentru Windows 7, care după instalare a făcut niște figuri, însă apoi n-am mai avut probleme. Am remarcat cu surprindere că Windows Media Player 12 știe de accelerare hardware pentru fișierele codate H264. Modul de vizualizare a pozelor este de asemenea îmbunătățit și pe gustul meu, cu afișarea tuturor parametrilor fotografiei și un preview redimensionabil după preferințe. Probleme de compatibilitate cu programele pentru sisteme Windows mai vechi n-am avut încă dar nici nu am instalat toate ciurucurile.
Mai jos un screenshot făcut desktop-ului (dualmonitor) ; dunga neagră din partea dreaptă se datorează faptului că monitorul secund are o rezoluție mai mică decât cel principal
Concluzii:Windows 7 este într-adevăr un OS “simpatic”, chiar și în varianta beta. Mai bun decât Vista din mai multe puncte de vedere. Fără multe mesaje enervante, cu meniuri simplificate și mai logice, e foarte rapid, îşi face treaba şi arată bine, cu o interfaţă bine gândită. Dar nu sunt de acord cu aserţiunile cum că Windows Vista, ghinionistul sistem de operare lansat în 2006, a fost un eşec. Un fel de Windows ME. Eu am Vista pe laptop şi rulează excelent. Mai degrabă pe atunci calculatoarele nu erau echipate ca cele de acum. Şi mă refer în special la memorie şi plăci video. Acum 2 giga de RAM sunt ceva la ordinea zilei, iar 4 giga are orice gamer care se respectă. Preţurile la RAM sunt în continuă scădere, astfel încât oricine poate să-şi revitalizeze sistemul. Deci Windows 7 se mişcă mai bine decât se mişca Vista în momentul lansării datorită sistemelor noastre îmbunătăţite, şi în mai mică măsură datorită optimizării de cod, care există fără îndoială, din moment ce kernel-ul ocupă jumătate din memoria ocupată de Vista. În momentul actual sunt decis să-l cumpăr când va apărea. Să vedem dacă mă răzgândesc până atunci.
Bolt cred că este unul dintre cele mai drăguţe filme de animaţie pe care le-am urmărit recent, cu un scenariu închegat şi amuzant la fiecare replică, ce umileşte multe dintre filmele cu actori reali. Apropo de filme jenante, The House Bunny este îngrozitor, ocoliţi-l cu încredere. Revenind la desenul animat, Bolt (vocea lui John Travolta) este un câine care se crede supererou, dar nu ştie că de fapt face parte dintr-un show televizat (aluzie la The Truman Show) şi toate “puterile” sale sunt datorate efectelor speciale. Atunci când producătorii decid să “însceneze” răpirea stăpânei sale pentru a creşte audienţa serialului, Bolt crede că totul este real şi porneşte în “salvarea” acesteia, evadând din studiourile de filmare. Împreună cu o pisică şi un hamster, Bolt călătoreşte de-a lungul Americii şi învaţă pe parcurs lecţii despre supravieţuire şi prietenie. Nu pot decât să mă bucur că, deşi nu au colaborat cu Pixar, Walt Disney Animation Studios s-au descurcat excelent şi se pot lăuda cu un blockbuster în toată regula.
Vicky, Cristina, Barcelona
Scarlett Johansson, Penelope Cruz şi Javier Bardem într-un film regizat de un Woody Allen la 72 de ani. Acţiunea se petrece în Spania iar subiectul este la prima vedere destul de “uşor”: două americance aflate în vacanţă la Barcelona se îndrăgostesc în moduri diferite de acelaşi bărbat, un artist foarte “latino” (Javier Bardem). Acesta încă-şi mai iubeşte fosta soţie (Penelope Cruz), artistă şi ea, dar ştie că nu vor putea niciodată să aibă o relaţie normală deoarece le lipseşte un “ingredient”… Filmul nu duce lipsă de dialoguri amuzante şi ca bonus primim cadou câteva cadre hot cu Penelope Cruz şi Scarlett Johansson în rolul ingredientului de care ziceam. Kissing.
Chiar mi-a plăcut tot la acest film, care este despre alegeri şi tipologii umane. Nu dă lecţii de morală şi creează nişte personaje foarte credibile care reuşesc cumva să fie toate agreabile. Nu există personaj negativ, nici măcar unul antipatic. Filmul se termină aşa cum începe, nimeni nu-şi schimbă felul de a fi sau viziunea asupra vieţii iar întâmplările petrecute rămân doar la stadiul de experienţă pentru personaje, o mostră de “altă posibilitate”. Mi-a rămas în memorie descrierea personajului interpretat de Scarlett: “not knowing what she wants, but knowing what she doesn’t”.
Yes Man
Un Jim Carrey foarte îmbătrânit dar comic încă. Cu toate că am râs de câteva ori, filmul a cam dus lipsă de faze comice. Practic ce vedeţi în trailer reprezintă cam 90% din poantele din film. În rest este vorba despre eternele clişee “gândeşte pozitiv” şi “nu încerca să pari altceva decât ceea ce eşti că nu-i bine şi vei fi prins cu minciuna dar apoi vei fi iertat şi totul va fi bine”. Plus o poveste de dragoste cu happy end.
…citiţi o recenzie. Sâmbătă dimineaţă am dat să pornesc muzica şi n-am obţinut din boxe decât un fel de duduit continuu. Exact ce aveam nevoie ca să mă învioreze. După un sfert de oră de cotrobăit printre fire şi mufe am tras concluzia: s-au dus dracului, după doar un an şi 4 luni de funcţionare. Garanţia fu de un an, desigur. Am desfăcut totuşi cutia de la woofer, m-am gândit că poate am norocul să găsesc vreun fir dezlipit, adică ceva pe măsura cunoştinţelor mele de reparator. N-am găsit nimic inteligibil prin jungla de acolo aşa că m-am dat bătut şi am acceptat crudul adevăr: tre să bag mâna în puşculiţă şi să-mi iau boxe noi. Pe astea puşcate o să le donez “în familie” cui o vrea să le repare. Că io n-am de gând să stau o lună până ajung boxele (care au 100 de kile), pe banii mei, la reprezentanţa Genius şi vin înapoi reparate cine ştie cum şi cu cât. Deci fuck Genius forever. După o consultare de opinii de pe net în urma căreia n-am ajuns la nici o concluzie, m-am dus la Media Galaxy să văd ce găsesc. Am găsit apropiate de bugetul meu Logitech G51 la 155 de waţi RMS, destul de gălăgioase şi cu un woofer aparent solid. Când să pun mâna să iau o cutie, dau de vechiul meu motiv de nervi: din 3 cutii cu boxe câte erau pe raft, una era goală iar celelalte două erau desfăcute şi arătau de parcă au stat la mine în balcon. Cum era de aşteptat boxele din interior erau pline de praf, amprente, semne clare că au fost folosite în vreun fel. Nu-i nimic, mă duc la Domo în capătul celălalt al mall-ului. La Domo erau munţi întregi de cutii cu boxe fix modelul dorit, toate trase în plastic şi lucitoare. Euforie, până am văzut preţul: cu un milion mai scumpe ca la Media Galaxy. Blesteme şi ‘mnezăi. Înapoi la Media Galaxy, jogging prin mall. Laura între timp se destrăbăla prin Debenhams deci aveam tot interesul să termin cât mai iute. Le-am zis la ăia de la Media Galaxy că vreau să fac boxele cadou şi nu vreau să mă fac de tot rahatul cu un ambalaj desfăcut, aşa că să sune la Altex aflat în mall-ul concurent şi să vadă dacă au acolo cutii neprihănite. Aveau, problem solved.
Logitech G51 Surround sunt cu mult peste vechiul sistem Genius ca fidelitate a sunetului. Au şi un “panou” de control pe care ţi-l pui confortabil pe birou şi de unde poţi regla volum şi alte alea fără să mai trebuiască să te târăşti sub masă la woofer. Panoul de care zic are şi mufă de căşti, mană cerească pentru mine. Sunetul redat este “plin”, basul adânc iar frecvenţele medii se aud foarte natural. Frecvenţele înalte nu sunt foarte bine puse în evidenţă, dar acest aspect se poate compensa din egalizatorul software. Tot ca un minus, sistemul vine cu cabluri mai scurte decât cele de la Genius, aşa că a trebuit să regândesc poziţionarea boxelor. Preţul (la Altex) este de 480 ron.
Gata cu Bâlea Lac iarna, revelionul următor vreau să mă prindă pe alte meleaguri, la plajă de preferat. Şi anul ăsta a fost frumos, am avut noroc de vreme senină, aşa că am putut urca pe coclauri pentru peisaje şi poze. Am încercat să repet experienţa de anul trecut şi să ajung pe vârful Iezerul Caprei dar cam la 15 m de vârf zăpada era atât de îngheţată încât nu se mai putea urca decât cu bocanci din ăia cu ţepi. Pe care-i avea un tip care urca în faţa noastră şi pe ale cărui urme le foloseam noi ca pe nişte scări. Şi care tip s-a întors din drum. Iar eu, pui de Zorro, şi pe deasupra plin de nervi că mai aveam numa un pic până pe vârf, am încercat să sap eu “scări” în zăpadă cu vârful bocancilor. După vreo câţiva metri m-a apucat însă un sentiment de “i’m so fucked” fiindcă simţeam că o iau la vale şi nu mai reuşeam să-mi găsesc nici un punct de sprijin. Am coborât încetişor înapoi cu spatele şi înotând în adrenalină.
În rest cam la fel ca anul trecut. Hotelul de gheaţă a fost puţin mai fain, în sensul că l-au împodobit cu sculpturi de gheaţă şi beculeţe. Dintre sculpturile de gheaţă atracţia era desigur o femeie nud ale cărei ţâţe îngheţate erau lustruite de limba/mâna fiecărui vizitator… Mâncare bună, cazare satisfăcătoare, ne-am dat cu săniile până la epuizare, am făcut şi o plimbare până la Sibiu în ajunul Anului Nou (restaurantul “Bufniţa” are o pizza minunată), petrecere de revelion reuşită. Recomand destinaţia celor fără fiţe (nu poţi să ceri foarte mult de la cele 2 şi 3 stele cât au cabanele Bâlea Cascadă, respectiv Bâlea Lac), care vor să-şi petreacă sfârşitul de an cu bani relativ puţini dar într-o locaţie superbă.
Am descoperit sezonul doi din Californication, serial al cărui prim sezon l-am savurat pe la începutul anului. Dacă nu aţi auzit de el este pentru că nu se difuzează la noi încă(se difuzează pe HBO da nu ştiam io), în schimb la ei a beneficiat de aprecieri bune spre foarte bune. Dacă vă tentează, luaţi episoadele în ordine. Nu e Prison Break, nu e Desperate Housewives, nu e Anatomia lui Grey. E altfel, şi poate nu pe gustul tuturor.
Subiectul e ceva mai larg şi mai ofertant. Nu insist asupra poveştii în sine. Nici măcar asupra faptului că în primele patru episoade vezi o mulţime de ţâţe, fiindcă Hank, interpretat de “Mulder” David Duchovny (rol ca o mănuşă) e un grande futadore della California, un rege Midas al sexului: pe orice formă (şi ce forme!) pune ochii se transformă în pussy juice prin aşternuturile lui.
Insist asupra faptului că de mult un serial nu mi-a mai dat un sentiment atât de… combinat: reconfortant şi apăsător în acelaşi timp. Californication e un serial parşiv. La prima vedere este tatăl serialelor superficiale: sex (pentru bărbaţi), un Duchovny sexos (pentru femei) şi o povestioară oarecare, “pretext” necesar pentru ratinguri mărite. Numai că, după ce îţi înfige superficialitatea în plămâni în primele 3-4 episoade, timp în care reuşeşte să te cucerească (te poţi relaxa un pic cu lucruri ieftine şi bine făcute, nu?) virusul pe care ţi l-a instalat pe şest explodează apoi cu virilitatea muşcăturii unei plante carnivore. Serialul devine unul care pune probleme. Probleme serioase: condiţia scriitorului fără inspiraţie (unde eşti, Cristi Lupşa?), condiţia bărbatului cu prea multă inspiraţie în pantaloni, condiţia copiilor scriitorilor fără inspiraţie şi cu prea multă inspiraţie în pantaloni. Şi alte condiţii, care mai mari sau mai mici, în funcţie de dorinţa scenaristului.
Virgin America oferă WiFi în timpul zborurilor, la preţuri între 9.95$ şi 12.95$ în funcţie de durata zborului. Văd utilă facilitatea doar în cazul zborurilor lungi, noaptea, peste ocean, când benoclatul pe geam este inutil. În zborurile de zi m-ar durea însă în cot de WiFi fiindcă şi aşa e o adevărată dramă când nu prind loc la geam. Ţin minte că odată un pici avea loc la geam lângă mine şi a dormit tot drumul, iar eu îmi tot lungeam gâtul peste el să văd Alpii înzăpeziţi. Asta până când am observat-o pe maică-sa, aflată pe scaunul din spate, care mă fixa cu o privire criminală.
***
Noul Blackberry Storm, cu toate chestiile faine pe care le are, o dă în bară fix cu ce nu te aştepţi: nu are WiFi. Un mare minus pentru că, dacă vrei să-l foloseşti în afara ţării unde 1 MB prin 3G costă cât venitul mediu pe economie, u’r fucked. WiFi gratuit se găseşte din belşug, chiar şi la noi, şi pe lângă că-i gratuit de obicei e şi mai rapid.
***
Cel mai tare comentariu pe un blog:
Voi ce faceţi de Criză?
***
A fost lansată o nouă versiune de software pentru iPhone, 2.2, care aduce o seamă de îmbunătăţiri pe partea de securitate, câteva funcţii noi şi eliminarea unor bug-uri. Cel mai mult mi-a plăcut includerea Google Street View în aplicaţia Maps. Am vizitat virtual o parte din locurile pe unde am umblat vara asta. Am observat că iPhone-ul e mai prompt la afişarea unor meniuri iar bateria pare să ţină mai mult. Nici crackerii nu au stat degeaba şi a doua zi după lansarea firmware-ului era deja disponibil patch-ul QuickPwn la care sincer nu-i prea mai văd rostul din prisma aplicaţiilor care se pot instala cu Cydia şi Installer. Majoritatea sunt instabile şi sug din baterie într-un mod obscen.
Nu pricep o chestie: de ce din secţiunea românească a iTunes Store lipsesc aplicaţii de la Google sau Yahoo, gratuite şi valabile pentru tot restul lumii? Cine naiba decide când are loc includerea lor acolo şi pe ce criterii? Adică din moment ce eu am plătit pentru telefon, plătesc un abonamet de date lunar, deci cu nimic mai prejos decât americanu’ sau englezu’, m-aş fi aşteptat să am aceleaşi drepturi. Dar nuu… Bine că, în loc să folosesc oneConnect, programul Yahoo! care include toate aplicaţiile companiei, eu trebuie să instalez pe iPhone alte aplicaţii thrid party (deci potenţial nesigure) prin care să mă conectez la Yahoo, doar fiindcă oneConnect-ul lipseşte din iTunes Store-ul românesc. La fel şi în cazul Google Earth.
Google Street View pe iPhone. Te poţi “plimba” pe străzi şi uita în orice direcţie (inclusiv în sus). În screenshot-ul de mai sus m-am învârtit pe lângă turnul Eiffel. Versiunea Stret View pentru desktop se găseşte accesând Google Maps
A apărut primul telefon cu touchscreen de la Nokia, concurent direct al iPhone-ului, cică. Spun cică pentru că, deşi mulţi s-au grăbit să-l catalogheze astfel, nici vorbă de aşa ceva. Modelul 5800 Xpress Music al finlandezilor are într-adevăr o formă ce aduce cu iPhone-ul, dar în rest nu prea are multe în comun. Software-ul folosit este tot S60, de data asta versiunea 5, adaptat pentru touchscreen. Nimic revoluţionar deci pe partea soft, deşi acest lucru nu este neapărat rău deoarece pentru seria 60 există mii şi mii de aplicaţii la ora actuală. Telefonul pare, din poze şi review-uri, un model Nokia destul de “regular”, cu o construcţie nu foarte finisată, adaptat cerinţelor actuale (touchscreen, wifi, gps sau cameră cu autofocus), dar fără să exceleze în vreun aspect. Şi de fapt nici nu cred că avea rol de “jawdropper”, pentru că Nokia, un mamut ce deţine 40% din piaţa mondială de telefoane mobile, are o altă strategie pe care a folosit-o şi până acum şi care, deşi mie ca utilizator nu-mi convine, lor le aduce profit. Cu o asemenea putere financiară şi o reţea de distribuţie de excepţie Nokia îşi va permite să scoată nu unul, ci zece modele cu touchscreen (pe lună ) adaptate fiecărei categorii de utilizatori. Lucru pe care Apple nu are cum să-l facă. Probabil că va exista la un moment dat şi un model “deluxe” ca şi alternativă pentru fanii iPhone-ului (un produs foarte elegant şi performant, desigur), iar un astfel de model va fi precum cele din seria N, care sunt considerate acum “de vârf” din punct de vedere tehnologic. Dar, până atunci, Nokia va încerca piaţa cu tot felul de versiuni de telefoane cu touchscreen, mai ieftine şi mai targetate, care vor răpi desigur şi din “marketshare”-ul de la Apple. Pentru că poate.
***
Din lucrurile care mă enervează şi îmi distrug neuronii şi din cauza cărora voi fi probabil închis pentru omor: azi, în timpul unui drum de numai 100 de km, din două maşini aflate chiar în faţa mea s-au aruncat din mers gunoaie. Din prima, pasagerul din dreapta a aruncat un pet gol de apă minerală la 1,5l care a ajuns desigur la mine sub roţi, iar din altă maşină, la un interval de juma’ de oră, un alt nenorocit a aruncat o cutie de bere, de data asta grijuliu, pe marginea drumului. Ce pot eu să fac în astfel de situaţii? Am claxonat de fiecare dată, dar mai mult ce pot să le fac unor animale ordinare care probabil că aşa fac şi pe drumurile din afara ţării?
***
Mi-am pus Yahoo Pingbox pe blog, îl reperaţi dacă faceţi de rotiţă în jos până vedeţi ceva mare şi colorat în bara din stânga. Ce face chestia? Un lucru foarte util, zic eu: permite oricărui utilizator să-mi trimită un mesaj de pe blog direct pe Yahoo Messenger, şi asta sub protecţia anonimatului, fără login, fără nimic. Deci, vizitatorule, dacă vrei să-mi transmiţi ceva “important” dar nu vrei să-ţi ştiu id-ul de messenger (în cazul în care vrei să mă bagi undeva), sau nu ai id de messenger (se poate, există, cunosc), asta e scula perfectă. Mesajele se pot trimite doar când sunt “available” aşa că probabil voi răspunde dacă e ceva de bun simţ. Try it.
July 20th, 2009
Am mers legal cu 130 și 110, ocazional cu 150 când vedeam că toată lumea merge așa. Deși am dat ceva bani la ieșirile de pe autostrăzi, nu-mi pare rău. Să faci un asemenea sistem colosal de drumuri și să-l mai și întreții la standarde maxime de calitate presupune o muncă titanică și o determinare pe care nu cred că o vom vedea vreodată în România.
Filme văzute de curând:
Windows 7
Gata cu Bâlea Lac iarna, revelionul următor vreau să mă prindă pe alte meleaguri, la plajă de preferat. Şi anul ăsta a fost frumos, am avut noroc de vreme senină, aşa că am putut urca pe coclauri pentru peisaje şi poze. Am încercat să repet experienţa de anul trecut şi să ajung pe vârful Iezerul Caprei dar cam la 15 m de vârf zăpada era atât de îngheţată încât nu se mai putea urca decât cu bocanci din ăia cu ţepi. Pe care-i avea un tip care urca în faţa noastră şi pe ale cărui urme le foloseam noi ca pe nişte scări. Şi care tip s-a întors din drum. Iar eu, pui de Zorro, şi pe deasupra plin de nervi că mai aveam numa un pic până pe vârf, am încercat să sap eu “scări” în zăpadă cu vârful bocancilor. După vreo câţiva metri m-a apucat însă un sentiment de “i’m so fucked” fiindcă simţeam că o iau la vale şi nu mai reuşeam să-mi găsesc nici un punct de sprijin. Am coborât încetişor înapoi cu spatele şi înotând în adrenalină.
Virgin America oferă WiFi în timpul zborurilor, la preţuri între 9.95$ şi 12.95$ în funcţie de durata zborului. Văd utilă facilitatea doar în cazul zborurilor lungi, noaptea, peste ocean, când benoclatul pe geam este inutil. În zborurile de zi m-ar durea însă în cot de WiFi fiindcă şi aşa e o adevărată dramă când nu prind loc la geam. Ţin minte că odată un pici avea loc la geam lângă mine şi a dormit tot drumul, iar eu îmi tot lungeam gâtul peste el să văd Alpii înzăpeziţi. Asta până când am observat-o pe maică-sa, aflată pe scaunul din spate, care mă fixa cu o privire criminală.
A fost lansată o nouă versiune de software pentru iPhone, 2.2, care aduce o seamă de îmbunătăţiri pe partea de securitate, câteva funcţii noi şi eliminarea unor bug-uri. Cel mai mult mi-a plăcut includerea Google Street View în aplicaţia Maps. Am vizitat virtual o parte din locurile pe unde am umblat vara asta. Am observat că iPhone-ul e mai prompt la afişarea unor meniuri iar bateria pare să ţină mai mult. Nici crackerii nu au stat degeaba şi a doua zi după lansarea firmware-ului era deja disponibil patch-ul QuickPwn la care sincer nu-i prea mai văd rostul din prisma aplicaţiilor care se pot instala cu Cydia şi Installer. Majoritatea sunt instabile şi sug din baterie într-un mod obscen.
Mi-am pus 
